De același autor
Tranzitia postcomunista a reprezentat nu doar un efort de a redresa problemele socio-economice curente si de a pune bazele unei democratii consolidate, cat, mai ales, de a reconsidera trecutul recent si de a face dreptate celor ce au suferit ororile comuniste. Desi tarile din regiune au adoptat metode diferite de asumare a trecutului, la momente diferite si din motive diferite, toate au impartasit cateva prezumptii neverificate - "constelatii mitice", dupa Gilbert Durand, iar dupa filozoful Ernst Cassirer, mituri tributare "celor mai violente emotii si celor mai infricosatoare viziuni". Prevalenta acestor constructii mentale la nivelul intregii regiuni nu surprinde, date fiind similaritatea experientei comuniste, a schimbarii de regim si a proiectului comun de tranzitie postcomunista si integrare europeana. Surprinzatoare este insa disponibilitatea de a privi aceste mituri drept adevaruri incontestabile in lipsa si chiar in ciuda probelor. Vehiculate de cercetatori, politicieni si istorici, aceste mituri sunt folosite pentru a impiedica o reevaluare onesta a trecutului si pentru a discredita lustratia sau accesul la dosarele secrete. Fireste, miturile nu sunt mereu lansate constient de exponentii unor interese obscure, chiar si cei mai onesti observatori ai "politicilor de memorie" cazandu-le prada, din cauza informatiilor incomplete de care dispun sau a unor asteptari putin realiste. La fel de cert este ca numarul acestor mituri nu se reduce la cele zece identificate mai jos, ci ar putea fi extins printr-o examinare atenta a discursurilor privind decomunizarea.
Dreptatea politica este vendeta politica
Decomunizarea a fost deseori privita ca o simpla vendeta politica deghizata drept reevaluare morala a trecutului, argument folosit si de fostul presedinte Ion Iliescu pentru a respinge punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. S-a spus ca, desi pretinde ca se ocupa de trecut, in fapt decomunizarea rezolva probleme curente, permitand reglarea de conturi intre guvern si opozitie, intre partide politice de orientari diferite. Pentru unii comentatori, tendinta clasei politice de a se folosi de lustratie, restituirea de proprietate si acces la arhive pentru a-si dezavantaja inamicii politici ar fi compromis iremediabil atat proiectul de decomunizare, cat si sansa de a reconstitui obiectiv istoria recenta. Acuzatia de manipulare politica pare adevarata. In ultimii 16 ani, mostenitorii fostelor partide comuniste s-au opus decomunizarii. Invocand democratia, dreptul fostilor demnitari comunisti si al agentilor secreti de a participa deplin in procesul politic trebuie protejat. Asadar, adevaratul test pe care opozitia democrata trebuie sa il treaca este acela de a recunoaste drepturile nu doar ale simpatizantilor sai (fostii prizonieri politici), ci si pe ale inamicilor sai (membrii nomenclaturii si ai politiei politice).
Dar nevoia societatilor est-europene de a cunoaste amploarea represiunii comuniste, activitatea politiei politice si identitatea agentilor secreti transcende aceasta lupta politica. Daca decomunizarea ar fi fost legata strict de politica postcomunista, atunci 16 ani de manipulare ar fi anihilat interesul publicului pentru aceasta tema si i-ar fi transformat pe est-europeni in sceptici. Insa interesul publicului se mentine la cote destul de inalte, desi aceste societati se indoiesc de eficacitatea metodelor de decomunizare. In Polonia, de exemplu, sondajele au aratat ca, desi guvernul Mazowiecki impunea, fara consultare publica prealabila, politica asa-numitei "linii groase", majoritatea societatii era pentru lustratie. In plus, anual literatura memorialistica se imbogateste cu noi marturii privind ororile gulagurilor est-europene. Desi in tiraj redus, acest gen literar demonstreaza curiozitatea pe care cel putin o parte a societatii o are pentru tema larga a decomunizarii. Manipularea politica indelungata ar fi trebuit sa blocheze eforturile tardive de asumare a trecutului, pentru ca tarile ce nu au adoptat "politici de memorie" la inceputul anilor ‘90 ar fi ratat sansa de a mai revizita subiectul. Insa realitatea contrazice acest mit: Polonia in 1997, Slovacia in 2001 si chiar Romania in 2006 nu demonstreaza ca societatile postcomuniste se indeparteaza progresiv de subiect, ci ca tema decomunizarii isi pastreaza actualitatea. Asumarea trecutului, fie si partiala, pare a fi un test pe care toate tarile din spatiul postcomunist trebuie sa il treaca, mai devreme sau mai tarziu.
Dreptatea este inutila
Altii au pretins ca decomunizarea nu ar fi necesara. Pentru unii comentatori, abuzurile comuniste au fost putine la numar, iar represiunea, chiar cea stalinista, nu a avut niciodata amploarea "Solutiei Finale". Poate ca numarul total de victime ale comunismului a fost mai mare decat cel al victimelor regimului nazist, dar terorii comuniste i-ar fi lipsit caracterul constient de exterminare a unor intregi categorii sociale. Implicit, s-a insistat asupra faptului ca, din punct de vedere moral, comunismul ar fi mai putin odios decat nazismul sau ca realizarile lui socio-economice ar scuza jertfa sangeroasa pe care a cerut-o, argument des evocat de socialistii occidentali. Pentru altii, decomunizarea este inutila pentru ca, jumatate de veac dupa violenta maxima a anilor ‘40-’60, revizitarea trecutului si-a pierdut urgenta. Regimul si opozitia s-au confruntat si dupa aceea, dar cu putine victime, pentru ca rezistenta anticomunista a fost preponderent pasiva. Se poate obiecta insa ca tocmai distanta in timp ce ne desparte de atrocitatile comuniste face "politica memoriei" mai urgenta. Participantii directi la acele evenimente (atat tortionari, cat si victime) sunt tot mai putini, iar posibilitatile de a le auzi punctele de vedere devin tot mai rare.
Unii observatori cred ca demascarea fostilor agenti secreti ar fi inutila, pentru ca acestia au fost deja condamnati la a trai, uneori decenii la rand, cu o constiinta patata de amintirea atrocitatilor comise. Insa trebuie remarcat ca reactia cea mai comuna la deconspirare a fost sfidarea, nu penitenta. Cei deconspirati au negat vehement acuzatiile, invinuindu-i de calomnie pe cei care le-au formulat public, chiar daca probele impotriva lor erau incontestabile. Ceausescu, Jivkov si Jaruzelski au refuzat sa isi ceara iertare si sa-si justifice actiunile. "Uita trecutul!" a fost sfatul pe care criticii lustratiei l-au dat, pe motiv ca tranzitia i-ar fi marginalizat deja pe fostii demnitari comunisti si agenti secreti sau ca problemele socio-economice curente ale regiunii ar fi prea complexe pentru a mai permite revizitarea trecutului. Insa marginalizarea nu s-a produs. Dupa 1989 fostii demnitari comunisti si agenti secreti s-au mentinut in pozitii privilegiate, din care pot ameninta noile democratii si pot distruge arhivele ce probeaza trecutul lor dubios.
In toata regiunea, agentii secreti au amintit frecvent rolul pe care l-au jucat in apararea suveranitatii, independentei si a interesului national al tarii lor, justificand represiunea ca pe o simpla "collateral damage" in lupta pentru apararea tarii impotriva inamicilor interni si externi, reali si imaginari. Demnitarii comunisti au explicat represiunea politica si incompetenta economica pe motiv ca erau, in fond, sarguinciosi si bine intentionati. Insa experienta altor regiuni ce au efectuat tranzitia postautoritara arata ca democratizarea cere asumarea trecutului.
Decomunizarea inseamna invinuire
Deseori decomunizarea a fost privita in termeni negativi, ca invinuire, chiar si cand a permis acuzatilor (printre care Joseph Oleksy si Alexandr Kwasniewski in Polonia) sa isi pledeze nevinovatia. Insa cazurile in care victimele s-au razbunat pe tortionari au fost inexistente, demonstrand ca, cel putin in Europa de Est, spiritul revansard nu a animat efortul de asumare a trecutului. Desi a dus la demascarea publica a fostilor comunisti si agenti secreti, "politica memoriei" a cautat si scoaterea la lumina a unor momente istorice pana recent invaluite in mister. Spre deosebire de experienta Americii Latine si a Africii de Sud, Europa de Est a extins definitia crimelor dincolo de sfera politicului, pentru a include crime ecologice si sociale si a reflecta complexitatea realitatii comuniste. In Albania, spre exemplu, Raportul Ruli i-a tras la raspundere pe demnitarii fostului regim nu pentru crimele lor politice, legale din punct de vedere al legislatiei comuniste, ci pentru ca traiau decent intr-o tara in care majoritatea populatiei murea de foame. In Romania, Elena Ceausescu a fost acuzata de frauda intelectuala. "Politica memoriei" nu s-a redus la condamnare si invinuire, ci a luat si forma unor compensatii simbolice sau financiare. De exemplu, intr-o serie de tari victimele au insistat mai putin pe indepartarea fostilor demnitari comunisti din procesul politic (lustratie) si mai mult pe obtinerea reabilitarii, pe schimbarea plina de semnificatie a numelor de strazi, in vederea inlocuirii simbolurilor comuniste cu unele noi (precomuniste sau nu) sau pe construirea unor monumente comemorative pentru suferintele Gulagului.
Trecutul apartine istoricilor
Intr-o recenta conferinta reunind institutele si consiliile ce detin arhivele secrete comuniste din cateva tari est-europene, unii dintre reprezentantii acestora si-au explicat opozitia fata de deschiderea arhivelor catre publicul larg, pe motiv ca doar istoricii ar putea sa evalueze corect materialele de arhiva, sa examineze informatia in contextul perioadei cand a fost produsa, sa distinga documentele autentice de cele adaugate dupa 1989, sa evalueze adevaratele ratiuni ce au dus la producerea documentelor si sa identifice cu acuratete activitatea de politie politica a ofiterilor de informatii si a informatorilor. Conform acestor reprezentanti, ei insisi istorici, accesul larg la arhive ar expune procesul de evaluare a trecutului manipularii politicienilor, amatorismului jurnalistilor si versiunilor popularizatoare. Insa premisa acestei pozitii este ca deontologia istoricilor ar fi superioara deontologiei altor cercetatori si ca standardele etice ale istoricilor le-ar depasi pe cele ale jurnalistilor si ale publicului larg. Controlata strict de regimul comunist, putin tolerant fata de examinarile critice ce ar fi putut pune in discutie ideologia oficiala, istoria a fost manipulata politic tocmai in perioada in care majoritatea acestor istorici est-europeni s-au format. Este cert ca nu toti istoricii din regiune au facut saltul calitativ spre o noua deontologie si ca analizele istorice sunt putin adecvate examinarii dilemelor politice sau sociologice inca nerezolvate. La fel de iluzoriu este mitul ca noii custozi ai arhivelor secrete ar fi organizatii apolitice cu un mandat pur stiintific. Cazul CNSAS este ilustrativ aici, desi la nivelul regiunii el reprezinta o extrema a modului in care politicul poate influenta verdictele de (ne)colaborare.
Desi mass-media est-europene sunt recunoscute pentru apetenta lor pentru zvonuri si inabilitatea de a desfasura un jurnalism investigativ riguros, limitarea accesului la arhivele secrete pare a fi o masura exagerata, avand in vedere ca, uneori, istoricii insisi au manipulat presa si au sprijinit lansarea de informatii confuze, neverificate, incendiare. In februarie 2005, de exemplu, Polonia a fost profund zguduita atunci cand jurnalistul Bronislaw Wildstein a publicat o lista de 240.000 de nume obtinuta ilicit de la Institutul Memoriei Nationale, un CNSAS polonez. Lista includea, fara a diferentia in functie de activitatea desfasurata, nume de tortionari, informatori, candidati la recrutare, prizonieri politici si disidenti urmariti de politia politica. Atat Wildstein, cat si istoricul care l-a ajutat sa obtina lista si al carui nume nu a fost dezvaluit pana acum au fost dezamagiti de ritmul lent in care institutul a verificat trecutul politicienilor postcomunisti. In plus, publicul larg are tot dreptul sa acceseze arhiva, pentru ca, in definitiv, istoria reflectata de rapoartele secrete este istoria fiecarui cetatean.
(Continuare in numarul urmator)
