Pomenile post-Brexit sunt o aventură riscantă

Răsuflăm uşuraţi în aceste zile în care leul şi-a revenit după Brexit. Urmărim mişcările ul­te­ri­oa­re loviturii de stat eşuate din Turcia şi ne putem chiar bucura, o vreme, de ceva injecţii de capital speculativ re­o­ri­en­tat către o piaţă mai mică, dar mai calmă, deocamdată, capabilă să ofere totuşi nişte câştiguri mai bune. Căci tre­buie spus, într-o lume a do­bânzilor negative sau apro­piate de zero, randamentele noastre au puterea lor, tem­porară, de seducţie. Suntem deci noi, moneda şi economia noastră, la adăpost de pe­ri­co­lele externe, ne putem permite cheltuieli, ne­cesare, dar pentru acoperirea cărora trebuie să împumutăm bani? Căci asta înseamnă să ai deficit bugetar, să împrumuţi bani pentru a-ţi acoperi cheltuielile. Când împrumuturile de­pă­şesc o zonă de confort, trasată la un ni­vel de 3% din economie, atunci creditorii cer do­bânzi mai mari şi, în general, costurile cresc.

Aceste întrebări nu sunt retorice, ele an­ti­ci­pea­ză freamătul din toamnă al campaniei elec­torale, care, prin tradiţie, a lansat oferte populiste: salarii mari, tăieri de taxe şi diverse alte stimulente şi tentaţii greu de bănuit, de­oarece minţile politicienilor sunt mereu sur­prin­zătoare. Răspunsul poate fi aflat din lec­tu­ra avertismentului dat de agenţia de evaluare financiară Fitch, care a tăiat ratingul pentru datoriile pe termen lung în monedă locală ale României la „BBB minus“. Analiştii Fitch ar­gu­mentează retrogradarea prin faptul că fi­nan­ţe­le ţării sunt vulnerabile în contextul ac­tualului ciclu electoral. Din câte a vă­zut agenţia de rating, s-au adop­tat unele măsuri po­pu­liste, „inclusiv o nouă lege a sa­la­rizării în sectorul public, care va intra în vigoare luna vii­toare și va duce la ma­jo­ra­rea cheltuielilor guver­na­men­tale, precum și inițiativa le­gis­la­ti­vă promovată de par­lament pentru noi reduceri ale con­tri­buțiilor la asi­gu­ră­rile sociale“. Putem spune că n-am văzut în­că totul, de­oa­re­ce după vacanţă parlamentarii se pot în­toar­ce la treabă învioraţi de noi idei, iar diversele ca­te­gorii profesionale şi sociale vor înteţi pre­siu­nile pentru majorări de salarii, deoarece bat acum la urechi sensibile faţă de fiecare vot.

Politicienii noştri nu par să înţeleagă eco­no­mia, îi lasă rece noţiunea de deficit, iar ra­tin­gul es­te înţeles aşa, ca un indicator al televiziunilor, care arată câţi se uită la vreo emisiune. Fitch? Nişte băieţi rigizi, preocupaţi de teh­ni­ca­lităţi. Şi totuşi, în acest an al dobânzilor mici şi, în ge­neral, al costurilor joase asociate plăţii da­to­riei externe, plătim vreo zece miliarde de lei numai pe dobânzile acesteia. Dacă ne mişcăm ne­săbuit, cheltuim mai mult şi deficitul de­pă­şeş­te 3% din PIB, atunci băieţii ăştia de la Fitch, Moody’s & Co ne taie ratingul şi efectul este majorarea instantanee, sigură şi cons­tan­tă a costurilor datoriei publice.

Tentaţia populismului, extrem de puternică în ultimele luni de campanie electorală, este pe­ri­culoasă în contextul european şi global ac­tu­al. În care avem o criză latentă, care nu şi-a ară­tat încă efectele, provocată de rezultatul re­ferendumului britanic. Economia Marii Bri­ta­nii încetineşte, se simt deja efectele negative ale Brexit-ului şi, în ciuda unei aparente si­gu­ranţe, politicienii sunt derutaţi. Pentru noi, în­ceperea negocierilor cu Marea Britanie va fi ten­sionată de realitatea unui număr mare de români care trăiesc, muncesc sau studiază aco­lo şi care au nevoie de susţinere şi de re­a­litatea unui comerţ exterior favorabil Ro­mâ­ni­ei, în care exportăm noi mai mult. Dar, până la negocieri, nu putem exclude perioade de ten­siuni în pieţele financiare. Atentatul de la Nisa, cel de-al şaptelea atac terorist din Fran­ţa în ultimele 18 luni, a apărut într-un mo­ment în care Europa încerca să-şi revină du­pă Brexit. Lovitura de stat eşuată din Turcia a aruncat în umbră Brexit-ul şi a estompat atât tragedia din Nisa, cât şi istoria de gafe ale no­u­lui ministru de Externe britanic Boris John­son. Ceea ce a urmat însă îngrijorează. Starea de necesitate impusă de preşedintele Erdoğan îi permite acestuia să emită decrete cu efect imediat care nu sunt supuse unui control al Curţii Constituţionale. Agenţia de evaluare fi­nanciară Standard & Poor’s a tăiat ratingul Tur­ciei şi a avertizat că „peisajul politic s-a frag­mentat, ceea ce va submina mediul in­vestiţional al ţării, creşterea economiei şi flu­xurile de capital“.

Deocamdată, pluteşte un calm relativ, de va­ca­nţă, în pieţele financiare, care urmăresc în­să atent evoluţiile din flancul politic. Iar po­li­ti­cienii sunt imprevizibili şi nesăbuiţi în această va­ră, de la Washington la Londra sau Istan­bul. Putem constata acum că referendumul lui Ca­meron pentru Brexit a fost o greşeală, deo­a­rece rezultatul nu fusese anticipat de po­liti­ci­eni. Pe continentul Uniunii gestionarea cri­zei re­fugiaţilor a fost aiuritoare. Chestiunea con­tro­versată a cotelor a reaprins ne­mul­ţu­mi­rea sta­telor cu deficite mari, silite să-şi re­strâ­n­gă cheltuielile şi, ca atare, puţin dispuse să plă­tească factura refugiaţilor. Brexit-ul a scos la iveală şi excesiva dependenţă a europenilor de birocraţie, un drog al izolării funcţionarilor de realitatea în care trăiesc oamenii. Din SUA so­sesc mesaje stupefiante, transmise de un can­­didat care a apelat de patru sau, după unii ob­servatori, de şase ori la proceduri de fa­li­ment. În esenţă, riscul politic este maxim pe tot glo­bul, dar, spre deosebire de ţările un­de eco­no­mia a livrat bunăstare şi se resus­ci­tea­ză rapid după şocuri, noi nu ne permitem că­deri în gol, deoarece nu avem scutul de pro­tecţie ri­di­cat de Mario Draghi în jurul zonei eu­ro. Eco­nomia noastră şi leul ei sunt vul­ne­ra­bi­le în faţa riscurilor externe, dacă politicienii nu-şi temperează tentaţia pomenilor electorale.