Simplificarea fiscalităţii muncii, o iluzie

Revelaţia că în laboratoarele Finanţelor se poate ticlui o schimbare majoră a filosofiei fiscale, fără dezbateri publice unde să fie disecate propunerile, schimbările şi efec­tele, într-o totală lipsă de transparenţă şi indiferenţă faţă de contribuabili, a şo­cat. Exerciţiul de mo­di­fi­ca­re a legislaţiei fiscale a fost înăbuşit cu perna prin de­mi­sia iniţiatorului său, Ga­briel Biriş, fost secretar de stat, cel care a lucrat „sute de ore“ la proiect. Au su­pra­vieţuit ideile, disecate apoi în faţa unui public in­diferent şi oarecum relaxat.

Ideea principală a acestei schimbări ma­jore în fiscalitate era transferarea aproape integrală a obligaţiei de plată a contri­bu­ţiilor de asigurări sociale şi de sănătate în seama angajatului. Contribuţia pentru şo­maj nu mai era reţinută de la salariat, ci nu­mai de la firmă, care plătea o cotă de 0,8% din salariul brut. Firma rămânea deci cu plata cotelor pentru şomaj, ac­ci­dente de muncă, concedii şi către fondul de garantare, un total de 1,82% aplicat sa­lariului brut. Observăm că mă­sura ar fi fost favorabilă firmelor mari şi corecte, alea care achită obligaţiile către bugetele sta­tului la zi. Per total, cheltuielile fir­melor în urma aplicării exerciţiului de re­calibrare a birurilor pe muncă ar fi scăzut cu 6,83%. Pentru salariaţi măsura era ne­u­tră, deoarece reglementarea prevedea re­calcularea salariilor de aşa manieră, încât acestea să includă transferul poverii fis­ca­le. Marele câştig al acestui exerciţiu, dacă ar fi fost aprobat, era dezmeticirea popu­laţiei, care constata pentru prima oară ca­re este dimensiunea contribuţiei sociale in­dividuale şi ar fi fost mai sensibilă în fa­ţa oricăror aventuri în fiscalitate. Când vezi că tu plăteşti 21,7%, aproape un sfert din leafă, pentru fondurile de asigu­rări sociale, inclusiv pentru pen­sie, te va deranja orice ini­ţiativă de a scuti anu­mi­te categorii privilegiate de plata contribuţiilor pentru pensie.

Dar profesiile liberale şi cei care sunt persoane fizice au­torizate ar fi urmat să plă­tească nişte contribuţii duble pentru bu­getele sociale şi de sănătate. Mai mult, cap­cana acestei reglementări era aceea că toată această arhitectură de taxe pe mun­că era aplicată, în general, oricărui câştig de tipul drepturilor de autor. Dacă un pro­fesor universitar ar fi câştigat nişte bani, aşa ipotetic vorbind, din publicarea unei cărţi, atunci el ar fi fost obligat să vireze către bugetele de pensii şi sănătate 30,6% din suma câştigată. Deşi aceluiaşi profesor i se opresc bani pentru sănătate şi pensii din leafa de la şcoală. Aici se ascunde ma­rea aberaţie a fiscalităţii actuale, de altfel, deoarece primul pas a fost deja făcut în momentul în care CAS a penalizat orice câş­tig în plus faţă de leafă, de la chirii pâ­nă la banii încasaţi din activităţi inde­pen­dente, iar anul viitor contribuţia de sănă­tate va reteza şi ea veniturile din activităţi independente. Această fervoare nemiloasă de a colecta cotele de contribuţii sociale şi pentru sănătate de pe orice venit din mun­că este excesivă, ineficientă şi inoportună, deoarece descurajează munca inde­pen­den­tă. Ideea de a colecta taxe pe muncă de do­uă, trei ori de la cei care câştigă un bănuţ în plus faţă de leafă este, în esenţă, o lo­vi­tură dată pieţei financiare nonbancare, a dezvoltării pensiilor private şi a asigu­ră­ri­lor private de sănătate. Este deci o măsură antiliberală, deoarece penalizează munca şi creativitatea. Toată această categorie de români care câştigă în plus din drepturi de autor sau din practicarea unei profesii li­berale sunt exact cei care ar putea plăti asigurări private de sănătate sau de pensii. O altă mare problemă a tentativei de ma­jorare a taxelor pe muncă pentru pro­fe­sii­le liberale este dimensiunea mică a veni­tu­ri­lor acestora, comparativ cu cele din Vest. Procentele sunt înşelătoare, deoarece una e să dai statului jumătate din leafă pe impozit şi taxe pe muncă dintr-un câştig mediu, de 2.000-3.000 de euro, şi alta e când câştigi 500 de euro, ca la noi, în Ro­mânia.

În plus, noua viziune fiscală ştampilată de fostul secretar de stat Biriş păcătuia şi prin forţarea salariului minim, care s-ar fi ma­jo­rat astfel nu prin lege, ci prin efectul unei ordonanţe de urgenţă, ceea ce i-a în­fu­riat pe politicieni. Pentru firmele mici, măsura ar fi fost o lovitură, deoarece le-ar fi mic­şo­rat lichidităţile, deoarece ar fi fost ne­voi­te să mărească salariile. Aici se as­cunde in­te­resul direct al Fiscului, pentru care mu­ta­rea obligaţiei de plată a taxelor pe mun­că la salariaţi ar fi fost mai con­fortabilă. Acum, dacă un SRL dă faliment, statul nu mai are de unde să-şi recupereze datoriile către bugetele sociale şi de sănătate. An­ga­jatul însă nu poate evita contribuţiile.

Rămâne însă un experiment această ordo­nanţă avortată din pricina brutalităţii zgo­motului public pe care l-a declanşat. Nu există, deocamdată, nicio ţară europeană care să fi mutat obligaţia de plată a con­tri­buţiilor pentru pensie şi sănătate de la companie la angajat. Slovenia poate fi un model pentru mărimea taxelor aplicate pro­fesiilor independente, aproape egale cu cele plătite de angajaţi şi angajatori. Sunt însă ţări care stimulează profesiile li­berale, cum ar fi Olanda, unde există obli­gaţia de a plăti doar o asigurare de sănă­tate, la nivelul a 5,5% din câştigul lunar. Dezbaterile pe marginea tentativei de sim­pli­ficare a fiscalităţii au mai scos la iveală un alt neajuns: devălmăşia din spatele con­tribuţiilor sociale. Normal ar fi fost să fie şi aici rigoare şi transparenţă, să se evi­denţieze clar care sunt contribuţiile pen­tru pensii, care sunt cele pentru asistenţă socială. Noi nu avem o delimitare clară a acestor fonduri, pe care le finanţăm direct prin contribuţiile noastre.