De același autor
Revelaţia că în laboratoarele Finanţelor se poate ticlui o schimbare majoră a filosofiei fiscale, fără dezbateri publice unde să fie disecate propunerile, schimbările şi efectele, într-o totală lipsă de transparenţă şi indiferenţă faţă de contribuabili, a şocat. Exerciţiul de modificare a legislaţiei fiscale a fost înăbuşit cu perna prin demisia iniţiatorului său, Gabriel Biriş, fost secretar de stat, cel care a lucrat „sute de ore“ la proiect. Au supravieţuit ideile, disecate apoi în faţa unui public indiferent şi oarecum relaxat.
Ideea principală a acestei schimbări majore în fiscalitate era transferarea aproape integrală a obligaţiei de plată a contribuţiilor de asigurări sociale şi de sănătate în seama angajatului. Contribuţia pentru şomaj nu mai era reţinută de la salariat, ci numai de la firmă, care plătea o cotă de 0,8% din salariul brut. Firma rămânea deci cu plata cotelor pentru şomaj, accidente de muncă, concedii şi către fondul de garantare, un total de 1,82% aplicat salariului brut. Observăm că măsura ar fi fost favorabilă firmelor mari şi corecte, alea care achită obligaţiile către bugetele statului la zi. Per total, cheltuielile firmelor în urma aplicării exerciţiului de recalibrare a birurilor pe muncă ar fi scăzut cu 6,83%. Pentru salariaţi măsura era neutră, deoarece reglementarea prevedea recalcularea salariilor de aşa manieră, încât acestea să includă transferul poverii fiscale. Marele câştig al acestui exerciţiu, dacă ar fi fost aprobat, era dezmeticirea populaţiei, care constata pentru prima oară care este dimensiunea contribuţiei sociale individuale şi ar fi fost mai sensibilă în faţa oricăror aventuri în fiscalitate. Când vezi că tu plăteşti 21,7%, aproape un sfert din leafă, pentru fondurile de asigurări sociale, inclusiv pentru pensie, te va deranja orice iniţiativă de a scuti anumite categorii privilegiate de plata contribuţiilor pentru pensie.
Dar profesiile liberale şi cei care sunt persoane fizice autorizate ar fi urmat să plătească nişte contribuţii duble pentru bugetele sociale şi de sănătate. Mai mult, capcana acestei reglementări era aceea că toată această arhitectură de taxe pe muncă era aplicată, în general, oricărui câştig de tipul drepturilor de autor. Dacă un profesor universitar ar fi câştigat nişte bani, aşa ipotetic vorbind, din publicarea unei cărţi, atunci el ar fi fost obligat să vireze către bugetele de pensii şi sănătate 30,6% din suma câştigată. Deşi aceluiaşi profesor i se opresc bani pentru sănătate şi pensii din leafa de la şcoală. Aici se ascunde marea aberaţie a fiscalităţii actuale, de altfel, deoarece primul pas a fost deja făcut în momentul în care CAS a penalizat orice câştig în plus faţă de leafă, de la chirii până la banii încasaţi din activităţi independente, iar anul viitor contribuţia de sănătate va reteza şi ea veniturile din activităţi independente. Această fervoare nemiloasă de a colecta cotele de contribuţii sociale şi pentru sănătate de pe orice venit din muncă este excesivă, ineficientă şi inoportună, deoarece descurajează munca independentă. Ideea de a colecta taxe pe muncă de două, trei ori de la cei care câştigă un bănuţ în plus faţă de leafă este, în esenţă, o lovitură dată pieţei financiare nonbancare, a dezvoltării pensiilor private şi a asigurărilor private de sănătate. Este deci o măsură antiliberală, deoarece penalizează munca şi creativitatea. Toată această categorie de români care câştigă în plus din drepturi de autor sau din practicarea unei profesii liberale sunt exact cei care ar putea plăti asigurări private de sănătate sau de pensii. O altă mare problemă a tentativei de majorare a taxelor pe muncă pentru profesiile liberale este dimensiunea mică a veniturilor acestora, comparativ cu cele din Vest. Procentele sunt înşelătoare, deoarece una e să dai statului jumătate din leafă pe impozit şi taxe pe muncă dintr-un câştig mediu, de 2.000-3.000 de euro, şi alta e când câştigi 500 de euro, ca la noi, în România.
În plus, noua viziune fiscală ştampilată de fostul secretar de stat Biriş păcătuia şi prin forţarea salariului minim, care s-ar fi majorat astfel nu prin lege, ci prin efectul unei ordonanţe de urgenţă, ceea ce i-a înfuriat pe politicieni. Pentru firmele mici, măsura ar fi fost o lovitură, deoarece le-ar fi micşorat lichidităţile, deoarece ar fi fost nevoite să mărească salariile. Aici se ascunde interesul direct al Fiscului, pentru care mutarea obligaţiei de plată a taxelor pe muncă la salariaţi ar fi fost mai confortabilă. Acum, dacă un SRL dă faliment, statul nu mai are de unde să-şi recupereze datoriile către bugetele sociale şi de sănătate. Angajatul însă nu poate evita contribuţiile.
Rămâne însă un experiment această ordonanţă avortată din pricina brutalităţii zgomotului public pe care l-a declanşat. Nu există, deocamdată, nicio ţară europeană care să fi mutat obligaţia de plată a contribuţiilor pentru pensie şi sănătate de la companie la angajat. Slovenia poate fi un model pentru mărimea taxelor aplicate profesiilor independente, aproape egale cu cele plătite de angajaţi şi angajatori. Sunt însă ţări care stimulează profesiile liberale, cum ar fi Olanda, unde există obligaţia de a plăti doar o asigurare de sănătate, la nivelul a 5,5% din câştigul lunar. Dezbaterile pe marginea tentativei de simplificare a fiscalităţii au mai scos la iveală un alt neajuns: devălmăşia din spatele contribuţiilor sociale. Normal ar fi fost să fie şi aici rigoare şi transparenţă, să se evidenţieze clar care sunt contribuţiile pentru pensii, care sunt cele pentru asistenţă socială. Noi nu avem o delimitare clară a acestor fonduri, pe care le finanţăm direct prin contribuţiile noastre.
