Revoluția în educație trebuie să înceapă de jos în sus!

Educația nu are loc în birourile de la minister sau inspectorate. Educația are loc în fiecare clasă, în școli și este făcută de către profesori la școală și de părinți acasă. Sistemul este format din profesori și schimbarea sistemului se va produce numai dacă se schimbă fiecare profesor! Așadar, startul revoluției în educație se dă în clasă! Cine are curajul să înceapă?

Lucrez mult cu profesorii, fac zeci, sute de ore de formare cu ei și primul lucru pe ca­re îi întreb la începutul fiecărui curs es­te: „Dacă ați avea puterea să schimbați ce­va în educație, care ar fi primul lucru pe ca­re l-ați alege?“. Răspunsurile sunt di­­verse și, de cele mai multe ori, extrem de su­biec­tive, având legătură cu gradul de în­țe­legere, cu nevoile personale și con­tex­tul în care trăiesc respondenții mei. Mi-am dat seama că înțelegem foarte diferit (sau... nu înțelegem!) concepte fun­da­men­tale din educație, ceea ce duce, în mod evident, la așteptări, răspunsuri și abor­dări di­ver­gen­te ale predării, ale învățării și chiar ale co­piilor. Asemenea de­mo­cra­ției și justiției, edu­cația este un exemplu a ceea ce fi­lo­so­ful Walter Bryce Gallie nu­mea „un con­cept esențial contestat“. Edu­cația în­seam­nă lucruri diferite pentru oa­meni diferiți, în funcție de sistemele lor axio­logice, de ne­voi și de așteptări, de mo­dul în care înțeleg concepte precum îm­plinirea so­cia­lă, im­pli­carea socială, rela­țio­narea cu cei din jur, rolul fiecăruia dintre noi în societate.

Plecând de la aceste constatări, cred că, înainte de orice demers de schimbare sau transformare a educației, este absolut necesar să stabilim o minimă înțelegere comună a principalelor concepte care de­finesc procesul educativ. Mai întâi, trebuie să ne punem de acord în privința a ce anu­me înțelegem prin educație. Avem, aici, o foarte mare problemă! Profesorii noștri nu învață în facultate să fie profesori „de edu­cație“, spun eu, ci învață, în cazul cel mai fe­ricit, să fie profesori de matematică, lim­ba română, istorie etc. Eu cred că, înainte de a fi profesor de orice disiciplină, tre­bu­ie să fii profesor de educație. Altfel spus, când ai decis să devii profesor, ai decis să fii, în primul rând, profesor de educație, adică, să te ocupi de educația copiilor cu care vei lucra, nu să fii doar un trans­mi­țător de cunoștințe. Am putea spune, la modul cel mai simplu de înțeles și ac­cep­tat, că educația se referă la programe și demersuri de formare și învățare or­ga­ni­zate, ce se desfășoară în contexte formale sau nonformale. De asemenea, am putea accepta că, la baza educației formale, tre­bu­ie să stea premisa imperativului ca ele­vii să învețe, să înțeleagă și să aplice în contextul vieții reale cunoștințele pe care, altfel, nu ar reuși să le învețe sau să le în­țeleagă, dacă nu ar fi în clasele noastre. O astfel de abordare, extrem de simplă și cât se poate de pragmatică, l-ar ajuta pe pro­fesor să înțeleagă că rolul lui în clasă nu e doar să transmită informațiile, ci să se asi­gure că elevul înțelege, asimilează și, apoi, e în stare să folosească ceea ce a acumulat. Ca aceste lucruri să se întâmple, trebuie să te apropii de copil, trebuie să-l cunoști, să știi cum învață el mai bine, să-ți adap­tezi metodele la nevoile lui și să-l implici în proces. Altfel spus, înseamnă să faci educație, nu doar transfer de cunoștințe!

Un al doilea concept care ne­ce­sită o înțelegere unitară din par­tea profesorilor este învă­ța­rea. Din păcate, în sistemul edu­cațional românesc, cei mai mulți profesori înțeleg prin învățare achi­ziționarea de cunoștințe și, apoi, re­pro­du­cerea lor la evaluări sau examene. Este o înțelegere profund greșită! Ființele umane învață din orice context ce să facă sau ce să nu facă, sunt creative și inovative, iar învățarea este un proces care durează toa­tă viața. Copiii se nasc cu o dorință ex­tra­ordinară de a învăța. Încă de mici, ei sunt ca niște bureți care absorb totul cu o vi­te­ză absolut uimitoare. Copiii sunt avizi de cunoaștere, dar, pe măsură ce parcurg anii de școală, acest apetit pentru cu­noaș­tere scade și mulți dintre ei fie nu-și fi­nalizează studiile, fie sfârșesc prin a fi anal­fabeți funcțional. Testele in­ter­na­țio­na­le PISA plasează România pe ultimul loc la nivel european, cu mai bine de 40% elevi de 15 ani analfabeți funcțional. Ce se în­tâm­plă în 8-10 ani de școală cu acei copii dornici de învățare și creativi despre care vorbeam ceva mai sus? Se pare că școala, în loc să-i formeze, îi deformează și îi „pro­gramează“ pentru eșec, prin ceea ce face sau nu face pentru ei. Tristă, dură, aceasta e realitatea pe care trebuie să o re­cunoaștem și, mai mult, să ne-o asumăm, dacă dorim cu adevărat să schimbăm ceva în educația copiilor noștri. Fiecare pro­fe­sor (și părinte) trebuie să înțeleagă că elevii vin la școală să învețe, iar învățarea nu se referă doar la reproducerea unor cu­noștințe. Învățarea înseamnă achi­zi­țio­na­rea de cunoștințe, formarea deprinderilor și dezvoltarea atitudinilor corecte față de viață, față de semeni și societate. Ora la care nu are loc procesul de învățare este o oră pierdută din viața copilului. Con­ști­en­tizăm oare faptul că elevii care vin la școa­lă și nu învață nimic la orele noastre sunt sortiți eșecului în viața reală? Avem cu­ra­jul să numărăm orele pe care aceștia le-au pierdut la orele noastre fără a învăța ni­mic și să ni le asumăm ca fiind propriul nos­tru eșec? A preda nu are sens dacă fie­care copil nu învață. Nu predarea dă sens unei ore, ci învățarea! Acestea sunt în­tre­bările la care trebuie să răspundem altfel decât am făcut-o până acum, cred eu!

Alt concept care are nevoie de o nouă înțelegere este şcoala, ca­re nu mai este doar spațiul con­vențional în care copiii petrec 5-6 ore zilnic. Trebuie să în­țe­le­gem că școala este mult mai mult. Școala poate și trebuie să se extindă și după pro­gramul formal prevăzut într-un orar, pen­tru simplul motiv că învățarea nu se poate limita doar la acel timp și spațiu. Astfel, orice grup care învață sau lucrează online poate fi la fel de bine considerat școală, o școală poate chiar mai bună decât școala formală. Profesorul care lucrează pe Skype cu elevii și pregătește textele pe care le va folosi a doua zi la oră face tot școală, în opinia mea. Trebuie să avem curajul să ne asumăm accepțiuni noi ale conceptului de „școală“ și ale modului în care aceasta func­ționează. Școala trebuie să fie o co­mu­nitate de practică pentru profesori, iar aceștia trebuie să aibă înțelegeri comune cu privire la ceea ce înseamnă aceasta, asu­pra rolului ei și a felului în care ar tre­bui să se desfășoare orele de clasă. De aco­lo, de la nivelul școlii, trebuie să înțelegem că mersul la școală în fiecare zi și pr­e­gă­tirea lecțiilor după modelul în care am fost pregătiți noi, profesorii, nu mai re­pre­zintă o garanție pentru succesul în viață. Absolut totul în jurul nostru a trecut prin schimbări majore. Nu mai mâncăm la fel ca acum 25 de ani, nu ne mai îmbrăcăm la fel, timpul ni-l petrecem altfel, casele noastre arată altfel, doar școlile par să fi rămas încremenite, undeva, într-un tre­cut despre care nu ne place să ne amin­tim. Mai mult, anumite mentalități și pre­concepții care ne ierarhizează copiii și suc­cesul lor educațional, în funcție doar de capacitățile lor intelectuale, sunt extrem de periculoase. Nu ierarhizarea e cea mai im­portantă, ci înțelegerea faptului că fie­care copil poate învăța, în ritmul său, și că fiecare copil trebuie să înregistreze un anumit progres în învățare.

Ințelegerea corectă a conceptelor și a demersurilor esențiale din educație este primul pas al oricărui proces de schimbare în acest domeniu. Nu pu­tem schimba ceva dacă nu am înțeles unde greșim, dacă nu recunoaștem și, mai ales, dacă nu ne asumăm ceea ce facem. Fără îndoială, sunt necesare schimbări sis­temice, intervenții la nivel de politici edu­caționale, dar, dacă nu vom reuși să în­țe­legem că este nevoie de schimbare, la ni­velul fiecărei ore, a modului de predare, a modului în care înțelegem educația, în­vă­țarea, școala și copilul, șansele de reușită vor fi mult diminuate. Vom continua să în­cepem reforme pe care nu le finalizăm, să ne rotim bezmetici alți 25 de ani în jurul școlilor lipsite de atractivitate și care dis­trug creativitatea copiilor, cu profesori lip­siți de motivație și entuziasm care vor trans­mite copiilor... ceea ce sunt ei la mo­mentul respectiv: oameni neîmpliniți, frustrați și fără perspective în viață. Cred că vremea reformelor a trecut. Este vre­mea revoluției în educație, iar o revoluție începe întotdeauna de jos. Altfel spus, re­vo­luția în educație trebuie să înceapă de la profesori și de la părinți. Revoluțiile nu așteaptă legislație. Ele apar, spunea Ken Robinson, din ceea ce fac oamenii la ni­ve­lul de bază. Educația nu are loc în bi­rou­ri­le de la minister sau inspectorate. Edu­ca­ția are loc în fiecare clasă, în școli și este făcută de către profesori la școală și de pă­rinți acasă. Sistemul este format din pro­fe­sori și schimbarea sistemului se va pro­du­ce numai dacă se schimbă fiecare pro­fe­sor! Așadar, startul revoluției în educație se dă în clasă! Cine are curajul să înceapă?