Alegerile preliminare din SUA: provocarea mercenarului

Personalități puternice, propuneri con­tro­versate, un electorat nerăbdător: alegerile preliminare din cele două mari partide americane sunt foarte interesante. Acest text a fost încheiat cu pu­țin timp înainte de runda ce include statele Florida și Ohio, dar mulți cititori îl vor parcurge după aflarea rezultatelor – așadar, când lu­crurile ar putea fi ceva mai clare.

Deocamdată, însă, putem ob­serva că în tabăra de­mo­craților se conturează tot mai clar victoria doamnei Hil­lary Clinton, în timp ce republicanii se află într-un moment de cotitură: dacă Do­nald Trump câștigă atât Florida, cât și Ohio (plus alte competiții programate marți, 15 martie), șansele sale de a obține în­ves­ti­tu­ra partidului cresc foarte mult. În caz con­trar, Convenția ce trebuie să desemneze can­didatul, în luna iulie, va fi una „con­tes­tată“, iar d-l Trump ar putea fi blocat.

În acest caz, ne vom îndrepta curând aten­ția spre procedurile (fluide și uneori bi­za­re) ce guvernează Convenția. În esență, la primul vot delegații sunt constrânși prin mandat imperativ să voteze în așa fel în­cât să fie respectat rezultatul scrutinului din statul respectiv. Dacă nimeni nu ob­ți­ne majoritatea simplă – și singurii care pot spera la așa ceva sunt Donald Trump și, la limită, Ted Cruz –, se organizează noi runde, în care delegații devin liberi să voteze cum vor. În majoritatea statelor, de­legații sunt recrutați dintre militanții cu vechime (aparțin establishment-ului re­publican), astfel că mulți ar putea răs­pun­de unui eventual semnal al liderilor par­tidului și, începând cu al doilea vot, l-ar putea părăsi pe domnul Trump, des­chi­zând drumul unui candidat mai con­ve­nabil pentru elitele republicane.

Am fost nevoit să încep cu aceste detalii deloc pa­sio­nante, restrângând spațiul alocat comentariului asu­pra curselor propriu-zise. Pu­tem trece, acum, spre ta­bloul general, formulând câteva concluzii de etapă. Dincolo de calculul de­le­ga­ților și de rezultatele son­da­jelor de opinie, cred că ne îndreptăm spre o com­pe­ti­ție atipică, în alegerile generale din 8 no­iembrie. Exceptând situația în care va fi pu­să sub acuzare în scandalul e-mail-uri­lor (în perioada în care conducea De­par­ta­mentul de Stat), doamna Clinton va câș­ti­ga lupta cu senatorul Bernie Sanders și va reuși – cu sprijinul președintelui Ba­rack Obama – să unească într-o măsură sa­tis­făcătoare diversele segmente ale co­a­li­ției sociale care l-a adus și menținut pe ace­sta din urmă la Casa Albă, în 2008 și 2012.

De partea cealaltă, alegerile prezidențiale din noiembrie îi vor găsi pe republicani în­tr-o stare de relativă divizare, indiferent da­că stindardul lor va fi purtat de Trump sau de altcineva, nefiind exclus chiar ca din rândurile lor să apară o candidatură al­ternativă: a lui Donald Trump, dacă va fi blo­cat în Convenție; sau, dacă magnatul va obține învestitura, a unui rival con­ser­vator ce s-ar putea simți dator să salveze onoarea partidului.

Politologii, sociologii și alți specialiști ne-au oferit multe perspective interesante asu­pra ascensiunii magnatului new-yorkez. Tema este la fel de pasionantă pe cât era, acum opt ani, fenomenul Obama, iar fap­tul că Trump s-ar putea vedea, până la ur­mă, învins nu afectează cu nimic relevanța ei. Așadar, am vrea să știm de ce mag­na­tul new-yorkez reușește să formeze o coa­liție socială atât de diversă, reunind seg­mente care, în teorie, în faza întrunirilor (caucuses) și alegerilor primare (pri­ma­ries), ar trebui să susțină candidați diferiți. E bizar faptul că o bună parte dintre evan­ghelici se încolonează în urma unui can­didat care nu strălucește prin cunoștințele despre Biblie și a cărui viață nu a fost tocmai un model de austeritate creștină. Sau că mulți americani albi din rândul cla­sei muncitoare sprijină un candidat al cărui trecut în afaceri reflectă cu totul alte valori decât munca onestă și îndârjită. În ceea ce mă privește, cred că trebuie să ne în­dreptăm atenția spre ceea ce Richard Hofstadter numea „stilul paranoic“ ce răbufnește periodic în politica americană. Cred că acest puseu a venit pe fondul slă­birii coeziunii organizaționale a Partidului Republican și se datorează în primul rând incapacității acestui partid de a transmite simultan – și convingător – înspre în­trea­ga sa bază socială cele câteva cuvinte ma­gice: „vom lupta pentru voi!“. Tocmai pen­tru că nu are convingeri adânci care să-l identifice cu o parte a bazei repu­bl­i­cane, Trump este un excelent mercenar: el nu promite fidelitate față de vreo cauză, dar poate promite câștiguri pentru toate. Nu cred că avem de a face cu un fascist, dar campania sa include elemente de acest gen: cultul liderului puternic, vio­len­ța mesajului, denunțarea implanturilor străine sau impure sunt metode prin care mercenarul promite să ofere protecție, în vremuri tulburi.

De partea cealaltă, Hillary Clinton în­cear­că să-și legitimeze poziția de continuator (cu rezerve minore) al proiectului politic lansat de Barack Obama, în timp ce Ber­nie Sanders încearcă să-l radicalizeze și să-l însuflețească ideologic. Și în cazul lui Sanders se poate face apel la argumentul bazat pe stilul paranoic: elitele politice și financiare sunt sursa răului, iar unica so­luție ar fi revoluția politică. S-a văzut, în­să, că alianța revoluționară propusă de se­natorul de Vermont nu poate izbândi, în lip­sa unui segment decisiv: minoritățile et­nice, pe care doamna Clinton le păstrează cu sprijinul nedeclarat, dar evident al președintelui Obama. Într-o confruntare cu un candidat republican, indiferent da­că ar fi Donald Trump sau altcineva, tot pre­ședintele Obama o poate ajuta, în­curajând „deradicalizarea“ tinerilor și in­telectualilor atinși de mesajul re­vo­lu­ționar.­ În mod normal, dată fiind starea Par­tidului Republican, ar trebui să fie su­ficient pentru victorie. Dar America este, și în această privință, țara tuturor posi­bi­lităților.