Dragostea și spiritul critic

În general, părerile sunt împărțite. Unii spun că nu iubești cu adevărat când (și) critici, alții spun că nu poți critica detașat și lu­cid, dacă iubești. Ambele situații presupun o opțiune radicală, elimi­na­torie. Mult mai puțin frec­vent se manifestă a treia ca­le - când cele două d­i­men­siuni nu se exclud ci, dim­po­trivă, se completează. De ce pare așa greu? Pro­ba­bil fiindcă libertatea noas­tră constitutivă, tot mai pre­tențioasă în lumea mo­dernă, ne dictează să fim ca­tegorici. Să absolutizăm. Să dovedim cu orice prilej că am exprimat alegerea proprie și că acest drept fun­da­mental s-a confirmat, fără drept de apel. Panoplia libertăților umane extinzându-se considerabil, componentele ei au devenit oarecum echivalente. Cot la cot stau, pentru unul sau altul dintre noi: libertatea de a iubi, libertatea de a urî, libertatea de a construi, libertatea de a demola, li­ber­tatea de a judeca și libertatea de a ierta, libertatea de a face sau a desface etc. Până la frontiera actelor penale, cam orice op­țiune e binevenită și autosuficientă. De ce ne-am îngriji, așadar, să armonizăm o libertate cu alta, atât timp cât ne flatează supremația punctului de vedere într-un anume context? La urma urmei, această împrăștiere face viața palpitantă! Și totuși, cel interesat să nu se închidă în logica lui tertium non datur (ori iubire, ori spirit critic; ori credință, ori rațiune; ori alb, ori negru) va trebui să se situeze diferit. Adi­că, să privească dincolo de propria umbră, conștientizând că face parte dintr-un „com­plex“ incluzând Verticala. Un cadru ge­neros care îi amintește făpturii că este parte a Creației, dându-i posibilitatea de a practica nuanțe inaccesibile în alt orizont decât cel al misterului divin.

Porunca iubirii e clară. A devenit practic un truism. Într-atât s-a dovedit de profundă brazda răs­turnată de Hristos. (Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, vă­zând în el chipul lui Dumnezeu, adică pro­priul tău chip, și, în consecință, să nu vezi paiul din ochiul lui înaintea bârnei din ochiul propriu ș.c.l.). Preceptul evanghelic al iubirii nu echivalează însă cu refuzul spiritului critic, dimpotrivă. Facultatea dis­cernerii, a analizei, a decantării este obli­gatorie, a fost profesată de însuși Mân­tuitorul în timpul vieții Sale pământești și e oricând necesară spre a rafina, eventual a reconstrui ceea ce s-a deteriorat. Ce ne obligă să (și) iubim când criticăm, implicit să nu iubim orbește? Însuși rostul acestui subtil instrument al libertății. Cum nimic și nimeni nu e desăvârșit, rămâne întot­deauna loc pentru mai bine, mai frumos, mai just. O distincție este importantă: a critica (din gr. krino) nu echivalează nea­părat cu a judeca (din lat. judicare) - deși frecvent se face această asimilare. Dacă primul termen implică o reciprocitate ma­tură, cel de-al doilea presupune o cata­lo­gare sumară, de la înălțimea unei in­stanțe nu neapărat legitime. (E vorba de sensul moral, nu juridic al cuvântului.) Dubla interogație dacă critic, de ce critic? vs. dacă judec, de ce judec? poate revela pri­virii atente deosebirea între cele două: una presupune (teoretic cel puțin) un re­zultat benefic, eventual un „re-start“; cea de-a doua re­prezintă un verdict sec, menit mai degrabă să des­fi­ințeze o stare de lucruri de­cât să o aprofundeze. Toc­mai pentru că frontiera în­tre cele două perspective ră­mâne fragilă, sofisticata în­vățătură creștină oferă nu­­an­țe pe care este păcat să le ignorăm, din superbie.

Cum spuneam, la prima vedere, iubirea și critica nu fac casă bună. Ori (mă) iubești, ori (mă) critici. Veriga de legătură între ce­le două își găsește teologhisirea esențială în Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel (6, 1-3) și se numește, simplu, blân­dețe: „Fraților, chiar dacă va cădea un om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții luând seama la tine însuți, ca să nu cazi și tu în ispită. Purtați-vă sar­cinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos. Căci, de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se în­șa­lă pe sine însuși“. Cu alte cuvinte, fără du­hul blândeții, demersul critic riscă să de­rapeze dinspre iubire spre... auto­pro­mo­vare stearpă, iar acesta înseamnă automat autoînșelare. (Ce poate fi mai trist?!) Dar cum să (re)cunoaștem bunătatea, cum să găsim în noi blândețea și să avem cer­ti­tudinea că o manifestăm? Atunci când sun­tem la fel de severi cu noi înșine precum suntem cu ceilalți, e sigur că îngăduința va miji și poate astfel ne vom însenina, bi­nevoitori. Dar o rețetă psihologico-morală pentru bunătate sau blândețe nu o vom afla nicicând, fiindcă aceste virtuți pre­supun conlucrarea Harului. Taină pe care maeștrii duhovniciei creștine din toate vremurile au pus-o la temelia viețuirii lor. Iată cum realiza Evagrie Ponticul (sec. IV) acordul fin al interacțiunii sale cu cei mulți care îi căutau sfatul... critic: „Frații mei, dacă cineva dintre voi are un gând adânc sau dureros, să tacă până ce se vor retrage frații și apoi să intre liber când vom fi numai el și cu mine. Să nu vorbească înaintea fraților, ca nu cumva unul dintre «cei mai mici» să piară prin acest gând și să-l înghită întristarea“. (apud Gabriel Bunge: Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul, Deisis, 2007, pag. 33). Cunoscut, între al­tele, chiar pentru blândețea învățăturii sale, Evagrie coboară în duhul relației, se sub­stituie celor aflați în căutarea înțe­lep­ciunii pe care el însuși o dobândea în lungi perioade de asceză, îndepărtând ast­fel orice posibilă turnură egocentrică. Căci „criteriul decisiv pentru el este intenția cu care facem sau suferim ceva. E vorba de a ști dacă facem binele pentru el în­suși sau pentru a urmări alte scopuri ego­iste“, după cum notează autorul volu­mului amintit.

O veritabilă sinteză a „iubirii critice“ o re­găsim în secolul XX la Sfântul Siluan Atho­nitul - cel care face din dragostea pentru vrăj­mași culmea nevoințelor sale. Ma­xi­malismul acesta implică în mod egal am­bele dimensiuni: porunca iubirii (integrată prin revelația ce i-a fost personal hă­ră­zi­tă), dar și capacitatea de a-i identifica (se presupune corect) pe vrăjmași. Deci, de a dis­cerne riguros între bine și rău. Cu atât mai mult în cazul unui aspirant la dra­gos­tea pentru „întreg Adamul“, grija ob­sesivă de a nu călca pragul mândriei, de a nu amesteca planurile îl face pe mistic să re­curgă la arma supremă a rugăciunii. Scrie în acest sens Jean-Claude Larchet, în mo­no­grafia pe care i-o dedică marelui du­hov­nic (Dumnezeu este iubire. Măr­turia Sf. Si­luan Athonitul, Sophia, 2015, p. 127): „Se cuvine să remarcăm că toate aceste sfa­turi, deși li se dau în primul rând mo­nahilor pe care viețuirea în lu­me i-ar aba­te de la isihie, ele sunt me­nite să-i fe­rească pe toți, fie monahi, fie trăi­tori în lume, de primejdiile duhov­nicești ve­ni­te din dorința de a-i învăța pe alții, cea is­cată din patimi, care face mai mult rău de­cât bine, atât celui care în­va­ță și dă sfat, cât și celor care îl ascultă. Ob­ser­văm astfel că există primejdia mândriei de a te crede în stare să lucrezi pentru mântuirea altora, datorită pro­priei spo­riri duhovniceștei. Abaterile pot fi însă oco­lite, iar aparenta contradicție dintre menirea sfinților de a lucra pentru mân­tuirea altora și împotrivirea lor la de­mer­surile voluntariste în această di­rec­ție poate fi rezolvată prin această mi­nunată lucrare spirituală care stă la în­demâna tuturor și este pe măsura fie­căruia: ru­gă­ciunea pentru sine și pentru aproapele“.

Ne întrebăm ce se poate prelua din asemenea pilde, în viața prag­matică, ne-îndumnezeită, de fiecare zi... Chiar dacă nu à la lettre, multe aspecte suportă o echivalare în limbaj moral-civic, atunci când furia libertății mai lasă loc și pentru altceva. În ceea ce privește spiritul critic, buna credință sau reaua credință cu care es­te exercitat separă întrucâtva apele, ast­fel încât să mai încapă (sau nu) în raza lui și dragostea. Din păcate, ceea ce în duh se îmbină așa firesc, pe plan rațional e privit strâmb. Deși nimeni nu poate atinge per­fecțiunea, tentația de a pretinde acest lu­cru e uriașă, iar îmblânzirea de sine de­vi­ne cu atât mai anevoioasă. Ar merita mă­car să nu renunțăm la idee.