De același autor
Imaginile inserate în text evocă un tablou schizoid. Pe de o parte, trei colțuri de străzi din zone protejate, rase peste noapte din peisaj; pe de alta, trei mostre dintr-o salbă de intervenții informale, dând o replică năpastei pandemice care ne-a lovit. În timp ce unii pândesc cu obstinație momentul să mai elimine câte „o casă veche” ca pe o măsea stricată, alții reinventează cu îndrăzneală garaje, curți, grădini sau alte anexe, generând un nou tip de convivialitate urbană. Perimetrele „tunse la chelie” în ultimele doar câteva săptămâni sunt: Arthur Verona colț cu Dionisie Lupu; Icoanei colț cu I.L. Caragiale; Calea Victoriei colț cu Str. Gina Patrichi. De mult n-am mai întâlnit o asemenea densitate de abuzuri edilitare în plin centrul orașului, credeam că acele triste vremuri au apus. E clar însă că aviditatea dezvoltatorilor nu s-a epuizat, ea doar hibernează în anumite intervale, pentru a sări din nou la atac, exact când ne e lumea mai dragă. De data asta, paravanul restricțiilor sanitare a fost ideal pentru ca echipa Firea să dea, pe final de mandat, undă verde recentului episod... demolator.
Un ochi plânge, altul râde. Între tendințele amintite există evident o prăpastie. De mentalitate, de educație, de experiență. Grobienii deprinși cu metehnele tranziției sunt contracarați de însăși generația care a crescut după Revoluție și care se dovedește tot mai pregătită să polemizeze cu rețeaua lor anchilozată. Imaginația ironică tot mai vizibilă în oraș, la scara micilor businessuri (ceainării, cafenele, bistrouri, frizerii, buticuri, gelaterii, florării, minigalerii etc.), adaptate unor spații reconvertite, exprimă până la urmă pofta de viață a unei generații educate de bucureșteni, dornică să-și gestioneze propria ambianță și interacțiune socială, fără a aștepta nimic de la „edilii” indiferenți, ineficienți sau corupți. Restrângerea activităților la care ne-a obligat distanțarea socială s-a potrivit ca o mănușă pe amploarea moderată a investițiilor din gama amintită. Ca orice criză, și aceea pe care o străbatem ne-a demonstrat în multe feluri că niciodată dezastrul nu are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are speranța, indiferent de forma pe care o îmbracă.
Acum câțiva ani, strălucitul arhitect Tudor Elian analiza la bani mărunți fenomenul inserțiilor urbanistice necanonice, într-o teză de doctorat intitulată chiar „Bucureștiul informal”. O privire mai atentă ne ajută, așadar, să constatăm nu doar că acest capitol al antropologiei urbane este vechi de când lumea, dar și să revenim asupra propriei noastre experiențe de după 1989. Primele însemne pe câmpul de jertfă au fost, evident, cele spontane. Crucile succesive din Piața Universității, plăcuța comemorativă de la Dalles, borna km 0 sau troița din Piața Romană – toate reprezintă inițiative anonime și colective, sabotate în fel și chip de-a lungul timpului, tocmai din pricina impactului lor dovedit asupra conștiinței publice.Totuși, nimeni nu-și imagina că și peste niște zeci de ani se vor dovedi de neînlocuit în menirea lor de păstrare a memoriei. E bine sau e rău că s-a întâmplat așa? Dacă varianta ar fi fost ca asupra acestui loc de răscruce să-și lase amprenta politicianistă vreun primar sau vreun guvernant ipocrit (așa cum s-ar fi întâmplat în 2015, dacă proiectul „crucifixului cu beculețe” al administrației Oprescu ar fi izbândit), atunci e, cu siguranță, mult mai bine așa. Neconvențională până în ziua de azi, Piața Universității rămâne un spațiu de memorie viu, autentic. Dar și metafora divorțului între societate și ierarhia sa conducătoare.
Lupta pentru București este inegală. Unii văd în oraș doar terenuri construibile. La banii lor, nu mai contează vreo „Casa Miclescu”, vreun „Visarion 8” sau altele asemenea – ducă-se! Alții, cu mintea mult mai bine garnisită decât buzunarele, au înțeles că orașul e un album de familie din care nu smulgi fotografiile străbunicilor, ci mai degrabă le reintroduci în circuit, conferind șarm prezentului. Aparent, raportul de forțe e catastrofal. Cum să se pună visătorii, imaginativii, cu speculanții ordinari? Teoretic nicio șansă, șantierele ilegale înfloresc.
Dacă privim însă ceva mai bine, am zice că dialogul surzilor n-a fost chiar... degeaba. Cum-necum, mesajul „conservator” s-a conturat ca un fel de modă, astfel încât de la o vreme încoace parcă se mai și restaurează. Parcă se mai și recuperează câte o clădire de patrimoniu. (După ani de litigii, „Piața Romană 1” sau fosta „Cina” este măcar parțial reintegrată.) Oare micile deplasări tectonice din straturile adânci ale mentalității urbane să fi generat vreo mutație de bun-simț? Sau poate de snobism? Modelul reamenajărilor zglobii din pandemie sunt un bun exemplu că lucrurile nu stau pe loc. Să nu le trecem cu vederea pentru că, se știe, buturuga mică răstoarnă carul mare. Ar fi, desigur, necugetat să ne culcăm pe o ureche. Mai avem de combătut, pentru a recuceri Bucureștiul din ghearele prostului gust și ale proastei creșteri. //
