Străinii vs. înstrăinații

Ce e mai de dorit, să fii un străin convins de potențialul unei țări care nu îți este neapărat și loc de obârșie? Sau să-ți declari în gura mare apartenența la o obârșie pe care (de fapt și prin fapte) o ignori, o disprețuiești, ba chiar o maltratezi în fel și chip (așa cum au făcut-o în exces torționarii sistemului represiv)? Răspunsul este implicit.

Marina Dumitrescu 10.10.2017

De același autor

 

În succesiunea îndelungatei istorii a ra­por­tului cu Celălalt, imaginarul secolului XXI înclină în mod evident balanța în favoarea alterității. A străinului ca prieten, ca par­te­ner. Cel care în vechime era temut, dis­prețuit sau segregat tinde azi să fie tot mai mult acceptat. Mileniile de cizelare a fi­inței umane și a civilizației au atins aceas­tă etapă îmbucurătoare, deși în celălalt ta­ler persistă versiunea străinului ca duș­man. Dacă vechile mari popoare îi con­si­derau în bloc „inferiori“ pe cei „diferiți“, după 20 de veacuri marcate în mare mă­sură de altruismul mesajului creștin, alo­genul a ajuns, mental, un posibil alter ego, chiar dacă în unele contexte geo­po­litice el rămâne adversar sau exclus. În­tre aceste paradigme oscilăm azi, nu ra­re­ori cu un preț sfâșietor, căci formarea și evo­luția statelor naționale în ultimele do­uă secole au încărcat tema străinului cu va­lențe extreme încă resimțite. Dincolo de asemenea tensiuni, epoca noastră pro­pu­ne o viziune integratoare a alterității fă­ră precedent în istorie.

 

Un documentar din 2016, ac­ce­sibil pe Netflix, intitulat Under the Sun, al regizorului rus Vi­ta­ly Mansky, reușește per­for­man­ța unică până acum de a fil­ma viața de zi cu zi a unei familii obiș­nuite din Phenian și de a prezenta apoi fil­mul stră­i­nătății. Deși realizat sub supra­ve­gherea și di­recta coordonare a regimului nord-co­re­ean, cineastul reușește să treacă peste gra­ni­ță și secvențele neautorizate în care se ve­de... regia polițienească din spa­tele fie­că­rei mișcări, a fiecărui cadru, con­firmând de altfel autenticitatea celor în­fă­țișate. Pro­dusul final e devastator, reușind prin sim­pla mânuire a aparatului de filmat să pre­zinte în timp real tabloul de secol XXI al unei țări efectiv etanșe. Fără nicio breșă. O distopie în carne și oase (fie-mi ier­tat oxi­moronul), adică o realitate ce în­cor­po­rea­ză in vivo elemente pe care alt­minteri le-am atribui ficțiunii. Astfel, ex­tremismul dictaturii comuniste a lui Kim Jong-un se autodenunță de la A la Z, devenind pro­pria... metaforă (ca să nu spun fantoșă). Iar rețeta infernală cu­prin­de, firește, ca ele­ment de bază interzicerea străinului. A punții cu exteriorul. A ter­menului de com­pa­rație. Lui Vitaly Mansky însuși (doar ca rus!) i-au trebuit doi ani de negocieri pen­tru a realiza un film con­siderat de către regimul nord-coreean... de propagandă, deci avantajos ca imagine. Dovadă că cei claustrați în conserva to­talitară sunt cap­tivi în absurdul propriei condiții. „Cetatea interzisă“ a devenit im­po­sibilă, ea ne­pu­tând lua decât forma unui coșmar.

 

Una dintre întrebările cele mai relevante azi pe tema vastă a străinului ar fi: străin în raport cu ce? Dacă răspunsul rămâne în chingile etnico-ideologice, intrăm mai devreme sau mai târziu pe o pantă ra­di­cală - inactuală și ineficientă. Manipu­latorii acestui subiect vor face totul pen­tru a diaboliza (implicit sau explicit) un ingredient de fapt prețios și necesar ori­că­rei comunități umane. Nu aplic aici vreun principiu corect politic sau relativizant, dim­potrivă, rămân ca de obicei pe tărâ­mul eternei deschideri a creștinismului ca religie cu dedicație universală. În ima­gi­narul colectiv românesc de după ’89, ste­reotipuri de genul străinul de neam și ța­ră au prosperat în libertate parcă mai fruc­tuos decât în vechiul regim, când se au­to­acuzau prin ipocrizia limbii de lemn. Cine să fie, oare, „străinul de neam“?! Cumva mi­tropolitul-martir Antim Ivireanul, port-drapelul Independenței naționale Ca­rol I, generalul Berthelot, Regina Maria, crea­torul școlii românești de medicină Ca­rol Davila, întemeietorul școlii românești de sculptură Karl Storck, Paisie Velici­kov­ski de la Neamț, Nicodim de la Tismana, An­tonio Maria del Chiaro, secretar al lui Constantin Brâncoveanu și fidel prieten al Țării Românești? Strict logic, etichetarea et­nică a străinului nu iese la socoteală, fapt ilustrat și de reprezentanți ai elitei interbelice (un Marcel Fontaine, Paul Mo­rand sau Martinho de Brederode) care fă­ceau din România o a doua patrie; dar și de contemporani precum irlandezul Peter Hurley, francezii Clotilde Armand și Jean-Yves Conrad, portughezul Daniel Per­di­gão, englezul Dennis Deletant etc. - care demonstrează că se devine încă bicultural și azi, din sinceră prețuire pentru istoria, patrimoniul sau limba română.

 

Reluând întrebarea de mai îna­inte și raportând de astă dată calitatea de străin la modul cum o persoană exercită acest statut, lucrurile devin mai con­clu­den­te. Amintitul Jean-Yves Conrad realiza când­va, cu prețul unor ani de cercetare, prețiosul volum Roumanie, Capitale Pa­ris, asumându-și sarcina cronicărească de a face inventarul românilor stabiliți și afir­mați de-a lungul timpului în Capitala fran­ceză. Un demers emblematic și în ceea ce privește caracterul interșanjabil al posturii de străin: al altora în patria ta, dar și al tău în patria altora. Ei bine, criteriul ca­li­tativ aplicat statutului de străin ne duce la o deplasare semantică utilă și implicit la o nouă întrebare: cine e străinul și cine înstrăinatul? Ce e mai de dorit, să fii un străin convins de potențialul unei țări ca­re nu îți este neapărat și loc de obârșie? Sau să-ți declari în gura mare apartenența la o obârșie pe care (de fapt și prin fapte) o ignori, o disprețuiești, ba chiar o mal­tra­tezi în fel și chip (așa cum au făcut-o în exces torționarii sistemului represiv)? Răs­punsul este implicit. Nu se poate mai stră­in decât înstrăinatul - cel care se rupe de sensul profund al prosperității nației sale, care încremenește în lozinci, respinge pul­sul realității, consideră că totul i se cu­vi­ne, confiscând ceea ce patria oferă ca te­za­ur. Dar neamul nu se privatizează, nu se enclavizează, nu se ferecă în pre­ju­de­căți, fiindcă este viu. Și necesită oxigen.

 

Percepția ideologizată asupra stră­inului, indiferent de nuanța doc­trinară, sărăcește și încurcă, așa cum am văzut. Străinul ca fer­ment și străinul ca oglindă - sunt cel puțin două ipostaze comp­le­men­tare ce­lei... cu potențial ostil. Un bun exemplu, în­tre altele, îl reprezintă relația noastră „ci­vil-culturală“ cu spațiul rus - viciată în continuare de trauma dominației sovie­tice. Ne putem deci întreba, mergând pe fi­rul apei, cum se depășesc ideile pre­con­ce­pute, astfel încât Străinul (Celălalt) să fie, de la caz la caz, pur și simplu ceea ce este? Privit și tratat cu discernământ, fără a-l sechestra în formule. Tumultuoasa ex­pe­riență istorico-umană care ne-a adus în acest al treilea mileniu creștin permite o abordare mai nuanțată a temei, această maleabilitate incluzând evident atitudinea critică. Unii vor spune că ofensiva corec­ti­tudinii politice obligă la contrareacție, ceea ce e perfect adevărat. Doar că apare simultan primejdia unui discurs politically correct invers, la fel de nociv și ne­con­vin­gător, pe care numai cultura și inteligența aplicată îl pot domina. Interesul de a topi idiosincraziile este al tuturor părților. El are ca premisă libertatea și se bazează pe o clarificare prealabilă: în primul rând, cine sunt eu? Interogație benefică în foa­r­te multe privințe. 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22