Votul. Între raționalitate, idealism și moralitate

Sunt o alegătoare consecventă.

Vă spun onest că am exclus a priori din opțiunile mele partidele extremiste. Sunt o adeptă a societății deschise și mă tem de dușmanii ei. Acești dușmani încap fără vă­tămări, altele decât eventual de imagine, în societățile plurale în care oamenilor le este permisă libertatea și încurajată exer­ci­tarea drepturilor, indiferent de sex, rasă, etnie, religie sau nonreligie, orientare se­xuală, de avere sau clasă. În societățile închise, ultratradiționaliste, unii dintre cei din urmă nu încap la exercitarea de­plină a drepturilor. Ei devin persona non grata și sunt excluşi, din diverse motive, de la exercitarea libertății și drepturilor. Sunt recunoscătoare concetățenilor mei că nu au dorit o lume închisă și in­to­le­rantă. E drept, noi nu aveam temeri de oc­cidentali. De unde atâta xenofobie și is­lamofobie într-o țară de emigranți, în ca­re pribegii de războaie nu doresc să se re­fugieze la noi?

Vă spun, de asemenea onest, că am exclus și votul pro-PSD. Dar nu a priori. Nu e nimic neonorabil și riscant pentru democrație să votezi un partid care nu pune în pericol europenizarea și alianțele strategice occidentale. Dim­po­tri­vă, a contribuit la acestea. Nu pune în pe­ricol nici capitalismul. Multora le place să fie ei înșiși capitaliști. Nu pune în pericol pluralismul, nici nu a demonstrat o aler­gie specială la cei diferiți. În plus, este mult mai bine organizat în teritoriu, mai coerent și mai serios decât celelalte par­tide. Mai mult, de data aceasta a inclus pe liste, pe locuri eligibile, femei și romi, per­sonaje noi, de foarte promițătoare ca­li­ta­te¹. Atunci de ce l-am exclus din opțiunile mele? Pentru că a avut și mai are cea mai mare concentrație de personaje corupte și de plagiatori. Și pentru că a demonstrat sistematic că le protejează. Nu l-am votat pentru că, odată ajuns la putere, nu ocupă doar spațiul legitim politizabil, ci poate tinde să devină partid-stat, să distribuie clientelar funcții, până la nivel de di­rec­toare de grădiniță. Pentru că, mai general, are o endemică alergie la competiția ones­tă și corectă. Pentru că, în domeniul meu de muncă, învățământul superior, odată cu PSD aripa Andronescu-Costoiu, vin la pachet: repartizarea clientelară a tuturor funcțiilor de decizie din învățământ și cer­cetare, distribuirea preferențială a banilor. E predictibil să se întoarcă la criterii de selecție și promovare care ignoră faptul că nu poți să fii om de știință serios, cu va­loare recunoscută numai între amicii tăi ro­mâni. Producția științifică se validează inclusiv și mai ales internațional. Pe scurt: ei cred în democrație ca ritual, dar le pasă mai puțin de ingredientul substanțial al aces­teia - statul de drept. Cu astfel de abor­­dare, speranța în democrație con­so­lidată scade. Nu agreez faptul că susține populist scăderea impozitelor, menținerea cotei uni­ce, dar mai scăzute și totodată creș­te­rea mare a salariilor bugetare; că se pre­face că nu înțelege ingredientul bu­ge­tar spe­cific social-democrației: echitatea so­cială se bazează pe impozitare pro­gre­si­vă. Are un apetit foarte scăzut pentru se­cu­la­ri­zare, preferând să joace în tradiția „sym­phoniei bizantine“, în simbioză cu bi­se­ri­ca. Aceasta este o altă contribuție cu totul originală la doctrina socialistă. E drept, nu atât de originală precum cea a PNL la li­beralism, în aceeași privință. PSD este ceea ce a fost și în primul deceniu post­co­mu­nist: un partid conservator. Atunci, de stânga. Acum este perfect îm­păcat și cu conservatorismul de dreapta. Dar este un partid democrat care câștigă adepți noi, fiindcă în țara cocktailurilor ideologice oar­be și a degringoladei or­ga­ni­zatorice, cock­tai­lul său este mai degrabă chior, iar or­ga­ni­zarea e bună. Aceste carac­te­ristici sunt apreciate în special de pen­sionari, mai ales de cei cu pensii mici (cei mai mulți), dar și de angajații cu salarii mai mici (din nou, cei mai mulți dintre salariați). Nici stu­denții nu le resping. Cu atât mai puțin cei cu studii mai puține și șomerii. Toți acești oameni sunt o majo­ritate sem­ni­fi­cativă². Ei sunt votanți rațio­nali, căci își urmează propriile interese. Nu sunt naivi. Dar cred că măcar o parte cât de mică din creșterile fantasmagorice de pensii, salarii și burse promise în cam­pa­nie le vor reveni.

Eu i-am preferat pe liberali și pe USR-iști. Rațiunile economice nu au contat. Au primat cele eti­ce și afective. Nu am fost la fel de ra­țională precum votanții PSD. Am respins etic și politic hibele PSD. Nici me­mo­ria istorică nu m-a ajutat să îi votez. E greu să faci din ei obiectul sis­tematic al pro­tes­telor tale și apoi să îi cre­ditezi po­li­tic. Atunci ce m-a atras la PNL? Faptul că eu sunt liberală, iar ei sunt tot mai con­ser­vatori? Faptul că sunt femi­nis­tă, iar PNL era condus de o femeie căreia, de fapt, din­co­lo de declarații, puțin îi păsa de in­te­re­sele femeilor și de reprezentarea lor? Faptul că în multe județe au făcut o se­lec­ție de can­di­dați care a ținut oamenii ono­rabili în ca­să, profund jenați să gireze așa ceva? Sau că PNL a preferat figuri po­pu­lare, unele ne­po­tri­vite radical cu po­li­tica, iar altele ca­re îi puteau arunca rapid în ex­tremism du­pă lo­cale? Desigur, nu. Faptul că au și ei faliții lor, dar mai puțini decât la PSD? Poate. Fap­tul că singura lor po­li­ti­că bună de cadre a fost una sim­bo­lică: îl vrem pe Cioloș prim-mi­nis­tru? Da, asta în mod si­gur. Nu neg că am căzut în capcana do­rin­ței de „salvare“, fiindcă Cio­loș și echi­pa sa au fost primii guvernanți la ni­vel de executiv despre ca­re am per­ce­put că sunt și „ai mei“, chiar în masă. Pâ­nă la urmă, mi-am votat in­te­re­sele. Dar ele nu erau aco­perite de un par­tid, ci de un simbol de­ri­vat dintr-un ex­pe­ri­ment po­li­tic. La fel cum am votat și USR, partidul cu cel mai mare cocktail ideo­lo­gic. Este însă un ex­pe­ri­ment al unei po­si­bi­le poli­tici făcute de oa­meni cu trecut pro­fesional și de studii pro­mi­țătoare. În plus, nu a avut timp să gre­șească major.

Intr-un final, m-am împăcat atât cu re­zultatul votului, cât și cu ab­sen­te­ismul. Pe acesta din urmă l-am în­țe­les ca pe o reacție de reținere în fața lipsei de bun-simț în oferta de can­didați în multe județe, încât să îi facă pâ­nă și pe ardeleni să închine steagul lor al­bastru tradițional.

M-am împăcat chiar și cu retardul istoric. Noi nu trăim într-o lume suficient de post­materialistă încât valorile și parti-pris-urile cultural-politice să conteze mai mult decât cele materiale³. Excepție fac co­mu­ni­tățile de avangardiști donquijotiști de pe Facebook, oameni capabili să iasă în stra­dă pentru valori postmaterialiste. Ideile aces­tor grupări sunt mainstream cul­tu­ral-politic nu doar în SUA, dar și în bună par­te din UE. Minoratul avangardei don­quijotiste autohtone nu avea cum să su­pere atâta lume încât să alimenteze un populism de dreapta, de tip american sau vest-european⁴. Românii nu aveau cum să se simtă „străini în țara lor“ din cauza avangardiștilor locali. Lumea noastră, in­clusiv cea politică, este preponderent bise­ricoasă și tradiționalistă. Este opacă sau imună major la cererile feminiștilor, eco­lo­giștilor, militanților LGBTQ, chiar și ale cos­mopoliților de nuanță neoliberală. Este atât de mică lumea emancipatoare și atât de ghetoizată în marile centre uni­ver­si­ta­re, încât cine oare se poate îngrijora și su­pă­ra dramatic pe toate acestea, în afara al­tor marginali care îngaimă fără spor, în col­țul opus: barză, brazdă, viezure, mânz?

Cred că mâhnirea noastră față de acest „stră­lucitor eșec“ electoral, în contextul în care democrații consolidate se auto­sub­minează și devin democrații neliberale, cu derapaje extremiste, trebuie depășită cu realism și înțelepciune. Poate este cazul să în­vățăm lecția umilinței pluraliste noi înșine. Nu avem de ce să îi disprețuim pe cei care nu sunt atât de „departe“, cum suntem noi, ci să îi acceptăm așa cum sunt ei acum, căutând mai degrabă punți de înțelegere și conviețuire, decât securi discursive ca să tăiem arogant până și o mi­nimă comunicare respectuoasă. //

Note

1. Vezi și argumentele lui Corneliu Ban, 2016, Romania: a social-democrat anomaly in Eastern Europe?.

2. Vezi analiza IRES din 13 decembrie, 2016 despre profilul votanților.

3. Vezi Inglehart, Roland and Pippa Norris, 2016, Trump, Brexit, and the rise of Populism: Economic have-nots and cultural backlash, https://research.hks.harvard.edu/publications/workingpapers/Index.aspx, accessed at November, 15.

4. Vezi cercetarea lui Inglehard și Norris (2016) din care reiese prevalența votului pro-Trump din rațiuni culturale.