Numele președintelui este inadecvare

Poate că într-un alt context, omul ar fi fost o figură interesantă: are capacitatea de-a obține orice funcție și titlu își dorește. Dar – ca sub semnul unui blestem – odată ce le-a obținut e incapabil să facă ceva din poziția pe care ele i-o conferă. Stă acolo, zâmbește ciudat, spune tot soiul de lucruri și – în cele din urmă – nimic nu se leagă. A performat, la vârf, în matematică, însă n-a fost în măsură să dea o operă matematică. S-a implicat civic – greu de spus cu ce rezultate – și a eșuat în politică. A creat un partid, l-a dus în Parlament și l-a abandonat. A obținut (de două ori) funcția de primar general al Bucureștiului și a persistat într-un prealabil din care alții trebuie să iasă. Acum e președintele țării exact de un an și anul acesta pare a fi cu desăvârșire pierdut din mandatul lui. Nu cred că vreun cetățean obișnuit ar fi în măsură să numească o inițiativă – oricare-ar fi ea – a președintelui din acest an. Și-a numit tardiv consilieri (destul de puțini, dar să zicem că susține austeritatea la care ne-a îndemnat prim-ministrul), însă oare-i ascultă? Pare a avea un soi de vocație adamică: vrea să-nvețe – probabil axiomatic – totul de unul singur: cum e cu politica externă, cum e cu armata, cu energia, cu orice. Funcția nu e pentru el locul din care face ceva, ci cel în care se-apucă să studieze un lucru sau altul. Și dacă pentru el rămâne acribia studiului, nouă ce ne rămâne?

De când s-a stricat situația internă – deși stricată era dinainte de-a fi el președinte –, ne repetă mereu că menirea lui e aceea de-a fi un „mediator”. Greu de spus ce înțelege el prin mediator: probabil, o abținere de la judecată. Nu e nici cu unii, nu e nici cu alții; finalmente nu e cu nimeni. Funcția îl izolează într-o condiție de contemplație pe care nu o poate împărtăși cu restul muritorilor. El reprezintă țara, orice s-ar întâmpla cu aceasta: dacă ar falimenta, dacă s-ar prăbuși în anarhie, dacă ar sfârși pe mâna gangurilor politico-militare, el tot reprezentantul lor ar fi. Un pic mai trist, cu un surâs mai obosit, căutându-și mereu cuvintele, dar tot acolo. Nu știu alții cum văd lucrurile acestea, dar mie mi se par bizare. Și într-o tristă continuitate cu precedenta președinție a României. Ceea ce-l deosebește de antecesorul său e disponibilitatea de-a vorbi: nu evită presa, dar vorbește eliptic, face glume al căror tâlc e de neînțeles, dă răspunsuri ca rezultatele matematice, dar nimeni nu poate pătrunde raționamentul prin care a ajuns la ele. Pare deschis și binevoitor, dar – poate – aceste atitudini vin mai curând din inadecvare decât din timiditate. Căci e greu de crezut că un om care a aspirat și s-a luptat pentru diverse funcții în stat – inclusiv cea mai înaltă – stă sub complexele timidității.

Putem chema specialiștii în dreptul constituțional să ne explice care sunt atribuțiile președintelui, putem face apel la diplomați și la specialiștii în protocol și – fără îndoială – fiecare ne-ar da o perspectivă asupra a ceea e șeful statului. Numai că toate acestea rămân abstracte și generice în absența persoanei care-l întruchipează efectiv. Iar omul acela e chemat să investească funcția; să ne arate ce înseamnă ea. Menirea unui președinte nu e aceea de-a sta pe fotoliul prezidențial, de-a face figurație la diverse ceremonii (ca predecesorul lui) sau de-a media între mere și tramvaie. Nu, adevăratul rost al unui președinte e acela de-a ne da o direcție. El –  fiind aflat cel mai sus – e ținut a vedea cel mai bine încotro trebuie să ne îndreptăm. Și adevărata lui putere constă în faptul de-a ne face să ne mișcăm în direcția pe care ne-o arată. Acest lucru e tot ce poate fi mai opus formalismului static cu care am fost obișnuiți în ultimii șapte ani. Într-un fel, majoritatea românilor așteaptă semnul care să le indice direcția și să dea un rost vieții și muncii lor. Cu atât mai mult acest lucru e valabil într-o perioadă de criză: când suntem în furtună, cu toții ne uităm și așteptăm cuvântul celui care conduce nava.

Omul a ajuns la putere într-un context de criză, care trebuia limitată în chip radical. Așa lăsată să se-ntindă, asemenea unei otrăvi difuze, s-a răspândit în întregul corp social. Când a ajuns președinte, trebuia să cheme la el toate „forurile de decizie” – Curtea Supremă, CSAT al precedentei administrații, șefii armatei și ai serviciilor – și să le spună: oameni buni, aveți trei luni ca să ne dați cartea albă a alegerilor. Cum a fost, ce s-a întâmplat, de ce-a trebuit să facem ce-am făcut și de ce ne-am ferit. Numai s-o spuneți clar, ca să-nțeleagă și mama, și tata, care n-au doctorate-n drept și-n „științe militare”. Trei luni. Dacă în trei luni nu o facem publică, intrați la tentativă de lovitură de stat. Două lucruri făcea în felul acesta: le arăta instituțiilor cine conduce și lămurea o problemă care, altminteri, se va adăuga Revoluției și lui 23 august în panoplia de „enigme ale istoriei” noastre. Și nu-și primejduia nici funcția și nici atribuțiile cu nimic; căci nu le spunea celor chemați care e „adevărul oficial” al episoadelor dinaintea președinției lui. Voi sunteți cei care ați decis, la voi e documentația, datoria mea e doar s-o fac publică. Oamenii trebuie să știe ce ni s-a-ntâmplat – tuturor – și ce s-a-ntâmplat cu votul fiecăruia dintre ei. Altminteri, nu le vom putea cere să aibă încredere nici în vot și nici în instituții.

Apoi, trebuia să-și numească consilieri, în toate domeniile pe care le considera importante, pe criteriul competenței și al loialității. Și fiecare dintre consilieri, împreună cu echipa lui, să aibă la dispoziție tot trei luni pentru a face un raport detaliat și clar asupra domeniului care i-a fost încredințat. Pentru aceasta, consilierul în cauză beneficia pe parcursul documentării de autoritatea președintelui. Dacă refuza cineva să-i dea informații sau îi dădea informații trucate, era imediat dat afară și înlocuit; fără explicații. Dacă se constatau, post-factum, carențe de informare sau date falsificate, cei care le-au dat intrau la sabotaj. Fiind avertizați de la bun început asupra acestor riscuri. Așa obținea, rapid, o hartă a problemelor care-i permitea – în timp scurt – să înțeleagă ce are de făcut. Fără nicio îndoială, majoritatea sarcinilor cădeau în seama miniștrilor și a Guvernului, iar mult din ce rămânea le revenea consilierilor. Președintele nu se ocupă de toate problemele, pierzându-se în amănunte, ci doar de cele esențiale. Adevărata măsură a unui conducător constă în capacitatea lui de-a delega unor oameni de încredere și bine selectați rezolvarea problemelor curente și a celor ce apar. El însuși decide în privința celor decisive și integrează rezolvările celorlalți în viziunea de ansamblu care-i motivează pe toți cetățenii.

Prim-ministrul, imediat după ce-a fost numit, s-a apucat de lucrurile cele mai presante: datoriile care apăsau asupra bugetului (plata salariilor și a pensiilor, a datoriei externe și a coplății de la fondurile europene) și care, dacă nu erau executate la termen, puteau – pe fondul anului de haos politic – să ducă la prăbușirea statului. În condiții grele, a făcut un pact de guvernare cu partidele care s-au declarat pentru salvarea țării și a intrat în miezul problemelor. Au urmat tăieri – peste tot unde se putea ceva, disponibilizări, reduceri și restrângeri. Sunt lucruri profund neplăcute, care afectează viața a milioane de oameni și – mai ales – a celor cu venituri mici. Unde a fost președintele atunci când ne-a lovit tsunamiul tăierilor? Trebuia să iasă, să explice, să facă de înțeles și situația, și caracterul ei, deopotrivă necesar și (pe care-l vrem doar) temporar. Trebuia să renunțe la salariu, la ceva din privilegiile funcției, ca să arate că și el cade sub lege și că e de partea celor ce duc greul la ceas de restriște. Trebuia să iasă din casă și să se ducă la alte curți, să ceară, să cerșească, dacă era nevoie, și să vină cu ceva, atunci când aveam cea mai mare nevoie de acel ceva. Președintele Zelenski e mare nu doar pentru că a rezistat invaziei ruse, nu doar pentru că a coordonat rezistența unui popor, ci și pentru că nu a ezitat să se umilească, el, ca om, pentru ca țara lui să se poată ține tare.

L-am văzut la numirea procurorilor. Amânări, tergiversări și apoi numirea în vrac a ce i s-a dat. Cum ne va putea spune într-o zi să avem încredere în justiție, dacă a pus în fruntea ei oameni cu serioase probleme în percepția publică? Unul singur, care e serios și curat – mă refer la Codrin Miron (pe care am bucuria de-a-l cunoaște) –, nu salvează o promoție de oameni asupra cărora apasă suspiciuni serioase. Putea să iasă, să ne spună ce gândește (dacă gândește cu privire la aceste lucruri), să ceară transparență în selecția celor ce i se propun, să se opună și să ceară reluarea concursurilor. S-a spus că aceștia ne sunt oamenii și alții nu s-au prezentat. Sigur că da, o știm bine – și e valabil peste tot: dacă oamenii văd că autoritatea cea mai înaltă a statului e dezinteresată sau, și mai rău, cade la înțelegere cu cei cu probleme, se retrag în ei înșiși, tac și nu se luptă cu morile de vânt. Numai că asta e exact opusul schimbării de care avem atâta nevoie. Și dacă în justiție a fost cu cântec, la instituțiile militarizate scârțâie a eșec. Aici pare a fi complet depășit de situație.

Apoi a venit săptămâna nebună cu ruperea coaliției și moțiunea de cenzură. Președintele a făcut consultări după consultări și și-a lăsat omul cel mai decis să lupte singur. N-a spus un cuvânt, să se-nțeleagă clar ce crede el și pentru ce consideră că merită să ne adunăm, ci o scaldă mereu cu neutralitatea, cu o variantă și cu alta, într-o cascadă de borborigme ce nu înseamnă nimic. La fel e și-n politica externă: cu ucrainenii, dar să nu-i supărăm pe ruși („frații noștri de credință”), și cu americanii, și cu europenii; și cu baze militare, și fără nicio implicare în nimic... Mereu nici-nici. Singurul lucru care răzbate din toate acestea – și măcar acesta e foarte clar – e faptul că nici el nu știe ce vrea. Funcția îi cere să se pronunțe și, atunci când o face, impresia e, întotdeauna, aceea c-a nimerit pe-alături. Și că, voluntar sau nu, a făcut din inadecvare o marcă proprie. Deja patru ani viitori cu un asemenea om sunt prea mult. Încă nouă ar fi imposibili.