Wagner? Care Wagner?!

Pe vremea defunctei Uniuni Sovietice, pe la începutul anilor ’80, circula un banc: cică un avion se prăbușește în ocean și, dintre toți pasagerii lui, nu supraviețuiesc decât un francez, un rus și un american. Cu chiu, cu vai, aceștia ajung pe o mică insulă pustie unde au norocul să dea – prin vegetația anemică – și de o capră. Își dau seama că laptele produs de ea e singura lor sursă de hrană până vor fi reperați și salvați de vreo navă, așa că hotărăsc ca, zilnic, câte unul dintre ei să ducă la păscut capra și s-o aducă înapoi pentru a beneficia cu toții de laptele cel „de toate zilele”. Primul merge francezul, aduce capra înapoi, o mulg, beau laptele și trece o zi. Al doilea, americanul, face la fel și mai trece o zi. Rusul pleacă a treia zi cu capra și vine seara fără ea. Ceilalți doi îl întreabă, perplecși: „Unde-i capra?” „Care capră?!” – le răspunde rusul mirat. „Păi bine, omule, n-am fost noi trei (și încă alții) pe un avion, care s-a prăbușit în ocean?” „Ba da” – confirmă rusul. „Și nu am supraviețuit doar noi?” „Așa e.” „Și n-am ajuns pe insula aceasta pustie unde am dat peste o capră?” „Ba da.” „Și n-am hotărât s-o ducem zilnic la păscut și seara să-i bem laptele, până ne salvează cineva?” „Sigur că da.” „Și n-am fost eu și francezul cu ea și am adus-o înapoi?” „Ba da.” „Și n-ai plecat tu azi-dimineață cu capra?” „Am plecat.” „Și-atunci, unde-i capra?” „Care capră?!” Morala: discuțiile sovieto- americane cu privire la rachetele nucleare: Care rachete?!

 Noi, care așezați „în calea răotăților” și beneficiind de vreo 13 vizite „frățești” ale rușilor în ultimele trei veacuri, suntem deprinși cu „subtilitățile” discursului dublu – sau triplu, cvadruplu etc. – rusesc. Occidentalii, pentru care și ipocrizia își are regulile ei, sunt – cel mai adesea – perplecși și fără replică atunci când sunt mințiți în față de cineva care îi privește în ochi și le zâmbește ironic. Vreme îndelungată, aceasta a fost „arta” lui Vladimir Putin și a acoliților lui. „Omuleții verzi” care au pus mâna pe punctele de comandă ale orașelor din Crimeea erau soldați ruși fără însemne ale unităților militare? Nici vorbă! Nu știm ce erau; poate „patrioți locali”. „Trolii” care atacau serverele partidelor politice și cele de campanie în 2016 creșteau prin „fermele” de la Sankt Petersburg și Moscova? Nu, în niciun caz. Implicarea mercenarilor ruși în Siria și varii țări africane? Ferească Sfântul! În Rusia sunt legi clare împotriva mercenariatului. Ba, cum ne spunea Serghei Lavrov, Rusia n-a invadat și n-a ocupat niciodată o altă țară sau teritorii ale altor țări. Sigur, peste tot în lume „se întâmplă” diverse lucruri care – nu se știe cum – favorizează interesele Moscovei. Asta e. Orice regim autocratic e tentat să valorizeze logica providențială. Și asta dintr-o rațiune simplă: mandatul popular – oricât de trucat ar fi el – nu-i mai ajunge; e necesar să revendice fie „necesitatea istorică”, fie „decretul providenței”. Așa că „se întâmplă” tot soiul de lucruri care confirmă „măreția gândirii” liderului suprem.

Poate cel mai important efect al rebeliunii grupului Wagner constă în faptul de a face vizibile – pentru toți (și pentru lumea largă, dar și pentru ruși) – o mulțime de lucruri despre care, până acum, nu se vorbea. În orice regim autoritar, cenzura are – ca să mă exprim astfel – un rol ontologic: ceea ce ea permite a fi numit există; ceea ce ea nu numește nu există. În percepția publică, efectul cenzurii e cel de-a da un alt fel de realitate lucrurilor a căror numire e prohibită: ele devin mitice, ceea ce înseamnă că rămân totuși la limita realului. Atât timp cât nu s-a vorbit oficial despre Wagner, „asociația” nu a existat; era doar un zvon, o „calomnie”, ceva deopotrivă amenințător și la limita inteligibilului. Istorii precum cele din Siria, recrutările din închisori, pedepsirea „trădătorilor”, toate aveau menirea de a crea o aură de ferocitate și de spaimă în jurul unei nebuloase care se poate materializa oricând și, în egală măsură, poate dispărea la fel de spectaculos. La fel și cu cecenii și, mai puțin, cu mercenarii sirieni. Unul dintre principiile de bază ale politicii lui Putin, atât în afară, cât mai ales înăuntru, l-a constituit și îl constituie intimidarea. Câteva lovituri – pe cât de brutale, pe atât de spectaculoase (de la al doilea război din Cecenia la asasinarea lui Alexandr Litvinenko sau cea a lui Boris Nemțov) au fost de ajuns pentru „a marca teritoriul” „stăpânului” și a-i avertiza pe nesupuși la ce se pot aștepta.

E naiv să credem că lumea bună a Vestului nu a înțeles aceste semnale. I-a fost însă mult mai greu să le accepte. Timp de două decenii și jumătate, narațiunea-standard cu privire la istoria recentă a Rusiei a fost aceea că, după căderea comunismului, Elțîn a încercat reformarea economică și politică a noului stat, dar, din varii motive, aceasta nu a reușit și Rusia a căzut pradă oligarhilor și armatelor lor private. Putin – spune aceeași poveste – a venit „să facă ordine”. Tot așa cum, în numele reformelor  lui Elțîn (eșuate) i se trec cu vederea derivele antiparlamentare și tolerarea corupției în rândul apropiaților, și lui Putin – în numele „ordinii” – i se fac uitate conexiunile din „servicii”, faimoșii siloviki de care s-a înconjurat, alunecarea spre autoritarism, îmbogățirea rapidă a apropiaților și chiar o anumită duritate (străină europenilor, dar ușor de trecut pe seama „sufletului slav”). Ideea e aceea că, folosind mijloace rusești, noul „țar” a curmat „anarhia boierească”, a pus capăt jafului oligarhilor, a revenit la producție și la creșterea veniturilor populației, se achită – onorabil – de obligațiile externe; pe scurt, deși „venit din frig” și el, e un om cu care se poate negocia și, mai ales, care a restabilit o anumită normalitate în enormul lui „imperiu”, pe care nimeni nu vrea să-l vadă animat de convulsii.

 În pofida închiderii opoziției, în ciuda intervenției în Orientul Mijlociu și în Africa, poate că forța acestei narațiuni (care, în fond, spune că – după căderea Uniunii Sovietice – Rusia își găsește, cu greu, drumul spre normalitate) ar fi fost suficientă pentru a-l face pe liderul de la Kremlin, dacă nu frecventabil, măcar acceptabil în cancelariile occidentale. Petrolul, gazele, diamantele și icrele negre ar fi contribuit și ele, substanțial, la un Ostpolitik (moderat) al Vestului, care preferă să amortizeze relația cu China prin taigaua și stepele Siberiei. Invazia Ucrainei, pe cât de ilogică, pe atât de feroce, i-a obligat pe oamenii politici din Apus „să accepte inacceptabilul”. După Bucea și Irpin, e greu de imaginat genul de acorduri „care să nu umilească Rusia”, pe care le predicau câțiva conducători ai democrațiilor cu puțin timp înainte. Și mai greu e acum, după ceea ce a făcut – și, mai ales, a spus – Evgheni Prigojin. Patronul Wagner-ului e cel care a numit – mai bine decât oricine – realitatea „primului cerc” al politicii ruse. Și putem să-i reproșăm orice, mai puțin faptul că nu o cunoaște; cum știe toată lumea, patronul Concord-ului stă – la propriu și la figurat – de 30 de ani la masă cu președintele celei mai întinse țări de pe glob.

Cerând mazilirea fidelului între fideli, a lui Serghei Șoigu, și a șefului de Stat-Major, Valeri Gherasimov, numindu-i incompetenți și acuzându-i de incitare la război și, apoi, de risipa vieții soldaților ruși, Prigojin a arătat – probabil fără să vrea – spre tot ceea ce înseamnă „sistemul Putin”. La rândul lui, acuzându-l pe Prigojin de profit de pe urma subvențiilor (mai mult decât generoase) ale statului – adică ale vojd-ului – Vladimir Putin a arătat, el însuși, cât valorează propriile cuvinte oficiale de până acum. Mișcarea Wagner a creat o fisură în dispozitivul propagandistic al Kremlinului și, dincolo de retorica searbădă a lui Dmitri Peskov și de ieșirile belicoase ale Margaritei Simonian, și ale lui Vladimir Soloviov, ne-a îngăduit să vedem – nouă și rușilor, deopotrivă – adevărul pe care-l bănuiam, dar pe care abia-abia îl acceptăm. Ce-a făcut Putin în 23 de ani? A înlocuit o oligarhie – care credea că-l poate manevra – cu alta – pe care o controlează el. Cu excepția acestei (esențiale) deosebiri, între ele nu e nicio deosebire. Și oligarhii lui Putin sunt la fel de rapaci, de risipitori și de dezinteresați de „binele Rusiei” precum erau cei ai lui Elțîn. În pofida manei hidrocarburilor, Rusia s-a dezvoltat prea puțin în ultimele două decenii. Starea jalnică a „perlei coroanei”, armata – care, în mare, defilează tot cu armament sovietic – o arată mai bine decât orice. Credința că istoria are un sens ascendent și că, după sfârșitul „Imperiului Răului”, „patria sovietelor” converge spre democrație și prosperitate e o iluzie. În fapt, starea Rusiei de azi e, poate, mai grea – și-n orice caz, mai apăsătoare – decât cea din anii lui Gorbaciov.

Și altceva: negând tot ce a spus până acum, tot ceea ce, până ieri, era sancționat cu închisoare, Vladimir Putin a afirmat el însuși adevărul: Wagner e Rusia și Rusia e Wagner. Și ce e Wagner? O armată de mercenari și, în același timp, o afacere. Marele ei succes nu e pe fronturi grele, ci, mai curând, acolo unde intimidarea cu forța își face efectul în fața unei populații care nu prea are cum se apăra. Adică în varii țări africane și, mai nou, latino-americane.

Acolo, mercenarii Wagner funcționează (o, ironie a istoriei!), asemenea gărzii varege, pe lângă diverși dictatori din „Sudul global” (Mali, Republica Centrafricană, Venezuela etc.). Partea cea mai interesantă e plata acestei „protecții”: concesiunea exploatării unor resurse – mai ales a minelor de aur. Firește că, grație acestei „mane”, Wagner are de unde se autofinanța și a-și atrage „muzicanți”. Dar să nu fim naivi, (cea mai) bună parte a dividendelor acestor exploatări ia calea Moscovei. Pentru Vladimir Putin, oricât de indignat ar părea acum, când ceva îl zgârie pe spatele sacoului, afacerea a fost tot timpul una de win-win: Wagner nu doar a exportat violența rusă și armele sovietice peste tot în lume, ci a și importat în Rusia aur, pietre prețioase, materiale rare.

La jumătatea drumului dintre vocalizele lui Prigojin și amenințările lui Putin, am avut cu toții (repet, și noi, și rușii) ocazia de a afla câte ceva despre capra care-a dispărut la începutul acestui text. //