Haosul generat de Brexit și criza leadership-ului european

Aceasta din urmă este cea care decontează existența unor politicieni slabi, corupți, lipsiți de viziune sau care fug de răspundere.

Mihai Sandu 10.05.2019

De același autor

Începând din 2016, asistăm la o divizare continuă a Marii Britanii pe toate planurile: de la clasa politică, la opinia publică şi la cetăţeni. Voturi peste voturi în Parlamentul britanic, negocieri peste negocieri cu UE și amânări peste amânări ale termenului efectiv de ieșire, declaraţii publice de la stânga la dreapta pentru fiecare actor politic major şi o societate care nu mai ştie în acest moment unde se plasează.

Ambiguitatea este astăzi cu atât mai mare cu cât avem în faţă o nouă amânare a termenului pentru BREXIT, pentru 31 octombrie, fără a fi suficient de clar dacă Marea Britanie intră sau nu în alegerile pentru Parlamentul European din 26 mai și în ce condiții ar face acest lucru.

Iar situaţia este transpusă aproape identic în toate colţurile Europei. Pentru că BREXIT-ul nu privește doar ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. BREXIT-ul a devenit un fanion al politicii contemporane, propulsând în prim plan realitatea că Uniunea Europeană poate fi cel mai ușor măcinată din interior sau faptul că o ieşire din familia europeană costă atât de mult că nu poţi merge până la capăt nici când eşti obligat să o faci. Cea mai mare problemă într-o astfel de situație o reprezintă liderii și politicienii slabi.

Politicienii reprezintă și sunt responsabili pentru întreaga societate. Aceasta din urmă este cea care decontează existența unor politicieni slabi, corupți, lipsiți de viziune sau care fug de răspundere. Ca ilustrare fidelă a unei astfel de crize, britanicii de astăzi sunt mai divizați ca oricând în privința orientării țării, iar nivelul de încredere în politicieni este la un minim istoric.

Actorii (i)responsabili

În 2016, Nigel Farage apărea de nicăieri şi conducea haiduceşte retorica naţionalistă care aşeza Marea Britanie în afara Uniunii Europene, a valorilor comune şi a progreselor aduse de piaţa unică. A făcut asta cu berea în mână şi tot cu berea în mână s-a retras liniştit după referendum. A creat o jumătate de monstru pentru care nu a avut şi nu are niciun fel remuşcări, ci doar, foarte probabil, conturile umflate substanţial. Iar acum, că BREXIT devine un proces tot mai maleabil, vrea sa revina în cel mai convenabil moment...

Tot în 2016, David Cameron poza în acelaşi timp în veteranul înţelept şi în shooting star-ul politicii britanice. A creat cealaltă jumătate de monstru prin aroganţa de a convoca un referendum fiind atât de sigur ca britanicii vor dori să stea în UE încât nu a investit suficient într-o campanie care să arate avantajele evidente ale apartenenţei Marii Britanii în UE. A fost convins că va deveni omul momentului şi că va putea jongla simultan cu Uniunea Europeană şi Marea Britanie. Între timp, Cameron a părăsit scena lăsând în urmă o Mare Britanie şi o Europă trezite brusc în mijlocul unei crize identitare.

A urmat Theresa May, un politician lipsit de experienţa bătăliei şi care a arătat faţa ezitantă şi stingheră a clasei politice dintr-una din cele mai vechi şi stabile democraţii europene. Ulterior, Marea Britanie a intrat rapid într-o spirală a incertitudinii care a dus la destabilizarea lirei, la o piaţă în degringoladă cu investitori speriaţi, căutând în zadar planuri „B” şi la o relaţie de oscilaţie continuă atât cu partenerii externi. Într-un fel britanicii au avut un soi de noroc prin prezenţa doamnei May, măcar şi doar pentru faptul că şi-a asumat ceea ce nimeni nu vroia să îşi asume, chiar în ciuda propriilor convingeri. Însă nici May, nici colegii săi conservatori, nici opoziţia laburistă, nici naţionaliştii sau euroscepticii nu au ţinut o linie care să clarifice până astăzi lucrurile. Pe de o parte, Theresa May s-a transformat automat într-un politician sacrificat să scoată la liman Marea Britanie, iar pe de altă parte, laburiştii nu au fost în stare să creioneze alternative la BREXIT, sau sa propună politicieni care să fie alternative la conducerea conservatoare.

Cu toţii au înghesuit, în schimb, în câteva săptămâni, voturi şi decizii răsturnate pentru a fi din nou răsturnate reuşind să bulverseze Parlamentul Britanic, clasa politică din Marea Britanie, cetăţenii britanici şi întreaga Uniune Europeană.

Astăzi ne aflăm în situaţia în care niciun politician şi nicio tabără politică din Marea Britanie nu mai ştie ce vrea. După ce au respins toate formele acordului pentru BREXIT şi au întors propunerile de negociere ale premierului May, parlamentarii britanici au luat o singură hotărâre: nu vor „deal”, dar nici BREXIT fără „deal”. Şi pentru prima dată, se pune problema în mod direct a non-existenţei BREXIT.

Prin amânarea exitului, Parlamentul britanic aruncă nu doar Marea Britanie într-o zonă de incertitudine, cu atât mai mult cu cât laburiştii presează pentru repetarea referendumului şi au un sprijin puternic cel puţin din partea Scoţiei şi a naţionaliştilor irlandezi. Uniunea Europeană se vede pusă nu doar în situaţia în care va trebui să încalce calendarul BREXIT şi chiar anumite articole din tratatele europene privitoare la ieşirea unui stat membru, dar şi în cea în care trebuie să ia o decizie cu privire la implicarea sau ne-implicarea unui stat membru, cu drepturi depline încă, în cadrul intern. Uniunea fie va trebui să modifice schimbările şi să introducă Marea Britanie în ecuaţia alegerilor pentru Parlamentul European, în negocierile pentru formarea noii Comisii Europene şi, foarte probabil, în calculele pentru viitorul Cadru Financiar Multianual, 2020-2027, fie să creeze un precedent extrem de periculos în care unui stat membru îi sunt încălcate drepturile prin neimplicarea în toate acestea. Situaţia încurcă peste măsură şi calculele politice făcute de marile familii europene, care îşi făcuseră socotelile fără partidele britanice şi care acum trebuie să reia negocierile din spatele cortinei.

Nenumărate semne de întrebare

Întrebarea cea mai legitimă este ce s-ar întâmpla dacă am avea un nou referendum şi s-ar întoarce decizia privind BREXIT, ori dacă BREXIT ar fi prelungit până la data limită prevăzută pentru tranziţia în cazul unui acord, respectiv 2020, însă chiar şi peste un an Marea Britanie tot nu ar putea ajunge la o decizie şi BREXIT ar fi blocat efectiv de cadrul legislativ britanic? Ce s-ar întâmpla dacă, prin oricare din cele două scenarii, nu va mai exista BREXIT, Marea Britanie ar rămâne membru al Uniunii Europene, însă asta se va întâmpla după consumarea alegerilor pentru Parlamentul European, a negocierilor pentru noua Comisie Europeană şi după stabilirea noului Cadru Financiar Multianual, în condiţiile în care nu se ştie încă dacă Londra va fi, sau cum va fi, implicată în aceste procese? Se va bulversa tot cadrul european şi se vor repeta alegerile sau se va lăsa crearea unui precedent în care Uniunea îşi încalcă, într-un fel, propriile tratate şi propriul regim instituţional? Pe lângă toate acestea se suprapune problema cetăţenilor altor state europene rezidenţi în Marea Britanie, printre care se numără şi o importantă comunitate de români. De soarta lor se interesează astăzi cineva cu adevărat în tot acest vortex decizional?

Brexitul ca oportunitate?

Ieşirea Marii Britanii din UE prezintă, însă, și avantaje atât pentru adversarii, cât și pentru aliații Marii Britanii.

În primul rând pentru celelalte două mari forţe din interiorul Uniunii, Franţa şi Germania. Franţa ar rămâne singurul stat UE membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, dar şi cea mai importantă putere militară a Uniunii. Pe acest fond şi atitudinea destul de fermă a preşedintelui Macron, cu poziţii intransigente față de dezbaterile interminabile de la Londra. Cererile preşedintelui francez rămân însă aproape imposibil de garantat în momentul actual. Pentru prelungirea termenului de ieşire, Macron a cerut în repetate rânduri nu doar participarea Marii Britanii la scrutinul pentru Parlamentul European, ci şi stabilirea unui al doilea referendum. De cealaltă parte, Berlinul vede în BREXIT nu doar dispariţia unui competitor economic de prim rang din Piaţa Unică, ci mai ales oportunitatea ca Germania să înlocuiască Marea Britanie în sfera întăririi capacităţii militare.

Importantă rămâne și perspectiva comună a Franței și Germaniei. Așa cum o arată și Tratatul semnat la Aachen între Franța și Germania la începutul acestui an, există deja bazele unei coordonări mult mai articulate între Berlin și Paris în direcția unei Uniuni Europene centrate pe cooperarea franco-germană deopotrivă în plan militar și economic. Într-un astfel de peisaj, însă, apare din nou dilema cercurilor concentrice. Iar un astfel de scenariu ar fi unul dezavantajos pentru UE, putând duce la adâncirea unor falii deja existente pe direcțiile Nord-Sud și Vest-Est, dar și la alimentarea tendințelor anti-europene din țări precum Ungaria, Polonia sau România.

Dincolo de ocean, pentru Washington, BREXIT înseamnă, pe de o parte, o slăbire a UE care ar putea duce la reapariţia nevoii statelor europene de Statele Unite. Pe de altă parte, Marea Britanie va avea nevoie de Statele Unite pentru a compensa, la rândul său, pierderile economice inerente odată cu ieşirea din UE, mai ales în condiţiile în care am avea un „no-deal” BREXIT. Nu în ultimul rând, Statele Unite s-ar simţi ideal în postura intermediarului dintre UE şi Marea Britanie, a liantului care să facă posibilă acea relaţie de prietenie după divorţ pe care toată lumea o visează.

În tot acest peisaj, Vladimir Putin jubilează: întreaga arhitectură europeană se zguduie, retorica iliberală câştigă teren, iar Rusia visează la o nouă sferă de influenţă chiar în inima lumii occidentale. Toate acestea vin pe fondul ascensiunii europene a lui Steve Bannon, un om cu atât de multe conexiuni cu partidele eurofobe încât a făcut, cel puţin involuntar, jocurile Rusiei în interiorul politicii occidentale.

O criză profundă de leadership

Brexitul a dat tonul în Europa la sădirea unor rădăcini suficient de reziliente pentru populism, naţionalism şi o retorică agresivă iliberală şi eurosceptică nu doar la nivel de partide, ci şi la firul ierbii. Iar în condiţiile în care fondurile ruseşti nu au încetat nicio secundă să irige terenurile fertile, haosul leadership-ului politic devine sedimentat adânc peste tot în Uniunea Europeană şi în afara ei.

În acest context se conturează și singura concluzie de care suntem siguri că va rămâne după BREXIT. Suntem în mijlocul unui uragan şi atingem, aproape peste tot, un minim istoric din punctul de vedere al competenţei, moralităţii, al asumării responsabilităţii şi al leadership-ului. Cu anumite excepţii, avem milioane de politicieni mărunţi, însă nu avem lideri.

Într-unul din izvoarele primare ale ştiinţei politice, un britanic, Thomas Hobbes, spunea că “într-o democraţie, întregul ansamblu nu poate eşua decât dacă masele care ar fi guvernate eşuează”. Şi dacă astăzi eşuăm pentru că nu mai ştim pe cine să alegem? Sau pentru că nu avem pe cine alege? Dacă, de fapt, istoria are azi culori atât de absurde tocmai pentru că fiecare dintre noi refuzăm, direct sau indirect, voit sau involuntar, să punem măcar o literă la scrierea ei? Cu alte cuvinte, este și vina noastră pentru că nu ne implicăm mai mult?

Mihai Sandu este consilier parlamentar cu o experiență de peste 6 ani în administrația centrală, doctorand în științe politice și relații internaționale.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22