De același autor
Anunțul făcut de Donald Trump la sfârșitul anului trecut privind retragerea Americii din Siria a generat o atmosferă de „șoc și groază“. Impactul a fost amplificat și de afirmațiile președintelui din prima ședință de cabinet a anului: „Iranul poate face orice vrea în Siria“; „în plus, nu vorbim de o vastă bogăție. Ci doar de nisip și moarte“. Este contextul în care oamenii președintelui (Mike Pompeo și John Bolton) au pornit spre Cairo și Tel Aviv pentru calmarea anxietăților regionale. Astfel, la Cairo, prin discursul de la 10 ianuarie, Mike Pompeo a încercat să clarifice pe cât posibil obiectivele SUA. Turneul său în regiune a încercat să transmită că, dincolo de Siria, prezența Americii în Orient nu este pusă sub semnul întrebării. Totodată, Pompeo a accentuat faptul că direcțiile mari articulate de la începutul Administrației Trump, cu precădere cele privind Iranul, sunt neschimbate. Astfel, SUA mizează pe coagularea unei coaliții de contrabalansare a influenței Teheranului, al cărui nucleu dur rămân Israelul și puterile sunnite (în special Arabia Saudită). Pe această direcție se îndreaptă cele mai ample vânzări de armament american. Discursul lui Pompeo și-a propus să semnaleze și o distanțare fundamentală de poziționările Administrației Obama, cea care în imaginarul regiunii dorea mai degrabă reconcilierea și detensionarea relațiilor cu Teheranul. Dimpotrivă, cum observă și Walter Russell Mead în Wall Street Journal, America sub Trump a preferat o direcție de semn contrar - confruntarea cu Iranul (prin denunțarea acordului nuclear și reactivarea campaniei de “maximă presiune”). Totodată, este de așteptat un accent mult diminuat pe apărarea drepturilor omului, pe democratizare și reforme și mai multă susținere pentru stabilocrațiile Orientului, în special cele care sunt vitale pentru contrabalansarea Teheranului. Rămâne sugestiv comportamentul Washingtonului în cazul masacrării jurnalistului Kamal Khashoggi.
Distanța dintre discurs și fapte este însă profundă. Dincolo de sancțiunile și reasigurările date de Pompeo, Washingtonul nu pare să dețină o strategie validă pentru contestarea prezenței hibride iraniene în Siria, Liban sau Yemen. Asta în ciuda faptului că una dintre marile critici aduse acordului cu Iranul a fost aceea că eșua să răspundă comportamentului subversiv al Teheranului în regiune.
În realitate, administrația încearcă o echilibristică între audiențe diferite. Pentru mulți americani, dezangajarea din Orient este tot mai populară. Pe de o parte, un rol important în această percepție îl are nu doar costul imens al întregului efort după 17 ani de conflict permanent, dar și noua realitate (masiv amplificată de revoluția gazelor de șist) că America este tot mai puțin dependentă energetic de Orient. Pe de altă parte, sunt cei care sprijină recalibrarea SUA către teatrele cu adevărat gravitaționale (Asia și Europa) ale competiției globale și care văd restructurarea masivă a prezenței americane în Orient drept un imperativ necesar. În acești termeni justifica consilierul pe probleme de securitate națională al vicepreședintelui american Mike Pence retragerea din Siria: „Nu putem continua ca atenția noastră să fie abătută de conflictelele Orientului Mijlociu. (...) Ne confruntăm cu amenințări existențiale mai mari pentru națiunea noastră, precum Rusia resurgentă, interferența chineză tot mai extinsă sau amenințarea continuă din partea Coreei de Nord. Aceste amenințări sunt clare, în timp ce războaiele prelungite din Orientul Mijlociu drenează resursele noastre“, spunea recent generalul Keith Kellogg. Din această perspectivă, sunt mulți observatori care văd o amplă continuitate între Obama și Trump. Explicația stă mai degrabă în faptul că amândoi răspund impulsurilor unor segmente tot mai largi din societatea americană care se opun aventurilor orientale.
De asta, pentru cei care așteptau o politică de containment a Iranului fundamental diferită de Obama, retragerea din Siria rămâne o mare dezamăgire. Pentru ei, Donald Trump este încă și mai „post-post 11 septembrie“ decât Barack Obama. În fond, dincolo de ISIS, prezența americană din Siria avea o semnificație și mai profundă: „acele forțe constituiau pivotul unei îndiguiri pe termen lung a Iranului - o formulă low cost de utilizare a soldaților americani, sprijinită de forțe speciale europene, care blocaseră avansul forțelor iraniene, ruse și siriene“, scriu Mark Dubowitz și Reuel Marc Gerecht (doi experți de la Fundația pentru Apărarea Democrațiilor) în The Atlantic. Inclusiv Donald Trump a părut să subscrie temporar unei logici similare: “nu vrem să dăm Iranului cale liberă până la Mediterana, din moment ce deținem controlul”, spunea el în aprilie 2018 alături de președintele Franței. În cele din urmă, și Orientul Mijlociu rămâne un teren de bătălie geopolitică, purtată predilect prin intermediari. Rusia, dar și Iranul operează prin propriile forțe proxy, căutând să forțeze un aranjament care să le fie favorabil. Retragerea din Siria va schimba fundamental calculele „forțelor democrate siriene“ (SDF), care au purtat grosul luptelor împotriva ISIS și care foarte probabil vor căuta o altă putere protectoare. La fel s-a întâmplat după 2011 și cu triburile sunnite din Al Anbar aflate în avangarda stabilizării temporare a Irakului (și care, pe fondul retragerii americane și al unui Bagdad punitiv, revenit la o logică sectară, au pivotat către ISIS). Un contingent limitat al SUA în Siria ar fi asigurat loialitatea SDF, care s-ar fi putut transforma într-un fel extensie proxy americană care să-i țină în șah pe ceilalți competitori.
