De același autor
Pentru Joe Biden, opțiunile erau sever limitate în special pe fondul convulsiilor rasiale care au marcat America ultimelor luni. În spațiul public se acumulase o presiune teribilă pentru a propune un candidat în spiritul timpului. De fapt, Harris are toate datele diversității – ar fi prima femeie (indiano-americană) vicepreședinte din istoria Statelor Unite: “Joe Biden a bifat căsuțele esențiale pe care le ceruse partidul său - femeie, minoritară și progresistă”, în cuvintele editorialului dedicat de Wall Street Journal momentului. Nu este exclus să fi contat și faptul că electoratul de culoare (în mare parte plasat în statele din Sud) a avut un rol strategic în resetarea cursei democrate în prima parte a anului și plasarea fostului vicepreședinte într-un avantaj decisiv.
În general, experiențele sale formative, trecutul său profesional- Kamala Harris a ocupat funcția de procuror general al Californiei, unde a promovat o linie destul de dură-, cuplează bine cu marile dezbateri ale momentului legate de reforma sistemului de law enforcement, precum și cu tușa distinctivă a campaniei lui Donald Trump prin care încearcă să se prezinte drept candidatul “legii și al ordinii”. În același timp, prin biografia lor personală, atât Biden, cât și Harris (cu cariere solid ancorate în lumea dreptului), ar putea tempera impulsul radical promovat de agenda woke de dizolvare și de definanțare a poliției.
Din această perspectivă, cealaltă opțiune vehiculată, reprezentată de Susan Rice, ar fi făcut oarecum oferta democraților redundantă, predominant legată de politica externă, dublându-l pe Joe Biden. Or, alegerile nu se câștigă prin dezbateri de politica externă. Este departe de a fi factorul decisiv. În plus, Rice avea zero experiență electorală. Mai mult, prin biografia sa (fost ambasador la ONU și consilier pe probleme de securitate națională a președintelui Obama) Susan Rice ar fi fost ținta ideală pentru republicani – o emblemă a establishmentului democrat (a lucrat 7 ani pentru Brookings Institution), cu rol decisiv în intervenția din Libia sau în episodul Benghazi.
Tactic, alegerea lui Harris poate fi privită și din perspectiva nevoii de a “injecta un pic de adrenalină” (cum spune Jacob Heilbrunn, editorul revistei The National Interest) într-o campanie amorțită. În perspectiva dezbaterilor prezidențiale din toamnă, Harris se anunță o competitoare redutabilă. De fapt, tocmai performanța în dezbateri, specifică unui procuror care știe să pledeze și să conducă interogatorii, a propulsat-o pe scena națională. S-a remarcat în audieri-cheie (precum cele în care nominalizările președintelui Trump - procurorul general William Barr sau judecătorul Brett Kavanaugh - au fost ținta unor intrebări incomode). Chiar Biden era să fie făcut knockout de Harris (jucând cartea rasială) într-un moment de maximă fragilitate din alegerile primare, când încă era departe de a câștiga încrederea electoratului democrat.
Nu în ultimul rând, opțiunea pentru Kamala Harris trebuie văzută și din perspectiva mesajului transmis către garnitura viitoare a democraților. Încă din martie, Biden a spus că se vede mai degrabă ca un element de tranziție spre o nouă generație de lideri. Mai mulți observatori au punctat faptul că Harris nu reprezintă agenda extremă de tip Warren sau Sanders (a votat împotriva inițiativei acestuia de a tăia bugetul Pentagonului cu 10%), ci mai degrabă o generație intermediară, un “progresism maleabil” (WSJ), un progresism pragmatic. Kamala Harris este mai degrabă o cale de mijloc- fără să fie o amenințare pentru establishmentul democrat tradițional (are legături strânse în Silicon Valley și poziții de politică externă mai degrabă mainstream)-, pare în același timp acceptabilă, reprezentativă pentru baza progresistă. Din această perspectivă, opțiunea pentru Harris seamănă mai degrabă cu o cooptare tactică, cu o ramură de măslin întinsă aripii progresiste, de mobilizare a acesteia, pentru a nu repeta eroarea din 2016, când cea mai mare parte a susținătorilor lui Sanders nu a venit la vot. Prin Harris, Biden dă semnalul că este dispus să “construiască punți către aripa mai socialistă a partidului și să normalizeze o agendă mai progresistă”. Dar este acest lucru suficient pentru păstrarea și energizarea independenților, a republicanilor centriști? Sau, dimpotrivă, îi va aliena dând impresia de abdicare în fața revoluției ideologice? Este marele risc pe care Biden și l-a asumat prin această nominalizare.
