De același autor
Criza refugiaților ar putea obliga Europa să revină la intervenționismul umanitar specific anilor ’90.
Dincolo de dezbaterea cotelor, de câte sute de mii de refugiați poate Germania să absoarbă, de așa-zisa alterare a fundamentelor creștine ale Europei, de imensa criză umanitară, mai există o problemă potențial insolubilă. „Aceasta este în esență o criză de securitate“, remarca Anne Applebaum în Washington Post. Și, de câțiva ani, „europenii au ales să pretindă că razboaiele care au loc în Siria și Libia sunt problema altcuiva“.
Într-un fel, Europa se comportă de parcă doctrina Obama – cu prudența sa excesivă, programatică, restructurarea angajamentelor externe și politica jumătăților de măsură – ar fi devenit propria sa rețetă de viață, chiar și atunci când interese vitale recomandă contrariul. Concentrarea pe nation-building-ul intern, în defavoarea campaniilor de stabilizare desfășurate în afara continentului, nu este nici pe departe o prioritate exclusivă a leadership-ului american. Europa suferă și ea de un sindrom post-9/11, care astăzi o împinge să creadă că scurtăturile low-cost, precum loviturile aeriene sporadice împotriva forțelor Statului Islamic (Franța și Marea Britanie au anunțat o intensificare a participării la coaliția anti-ISIS) sau operațiunile de îndiguire în Mediterana, sunt suficiente pentru a ține la distanță criza. Dar niciuna dintre aceste măsuri nu rezolvă vidul de guvernare dintre Damasc și Bagdad sau pe cel din Nordul Africii.
Probabil una dintre marile probleme ale decidenților europeni este deficitul de atenție strategică. Astăzi se ocupă de criza ucraineană, mâine de Grexit, poimâine de refugiați. Reacționează emoțional și aparentul lor leadership nu depășește durata unui breaking-news. Campania NATO din Libia împotriva lui Gaddafi oferă exemplul perfect. Considerată inițial drept un model de intervenționism de succes, patru ani mai târziu este mai degrabă o rețetă sigură de fabricare a unui stat eșuat. Sub presiunea jurnalelor de știri și sub spectrul repetării unei noi Srebrenica, aviația franco-britanică s-a grăbit să oprească avansul armatei guvernamentale către Benghazi. Ulterior, sprijiniți de Alianță, rebelii vor triumfa împotriva regimului Gaddafi, fără însă ca operațiunea mandatată de Consiliul de Securitate să fie urmată de un efort persistent de stabilizare post-conflict. Rezultatul? Libia post Gaddafi devine o Somalie mediteraneană, un tărâm „al războiului tuturor împotriva tuturor“ și unul dintre principalii exportatori de refugiați care iau drumul Europei. Sunt voci care cred că o operațiune UE ar fi trebuit să urmeze celei desfășurate de Alianță. „NATO și-a îndeplinit misiunea fixată de Consiliul de Securitate. Rezoluțiile 1970 și 1973 cereau NATO să instituie o carantină maritimă împotriva comerțului cu arme și o zonă de interdicție aeriană deasupra Libiei pentru a proteja populația civilă. NATO a făcut toate aceste lucruri și misiunea în coordonatele mandatului Consiliului de Securitate s-a încheiat. Responsabilitatea post-conflict cădea în sarcina ONU și într-o oarecare măsură în sfera UE, fiind organizația internațională cu cel mai mult de câștigat prin implicarea în reconstrucția post-conflict. Este evident că un grad mai mare de particpare post-conflict din partea ONU și a UE ar fi putut schimba complet situația pe care o avem astăzi. Dar asta nu era o responsabilitate NATO, ci una a UE“, crede astăzi amiralul James Stavridis, fostul comandant suprem al Forțelor Aliate din Europa. Odată asumată, responsabilitatea de a proteja populația civilă trebuie în egală măsură să presupună și responsabilitatea temporară de a pacifica societăți, de a reconstrui și sustenabiliza state. Sierra Leone ar fi putut să ofere un model de aplicat în cazul libian.
Refugiaţi din Siria ajung pe insula grecească Lesbos (august 2015)
Este puțin probabil ca hemoragia refugiaților să se domolească. Și este o chestiune de timp până când ne vom întoarce la dezbaterea anilor ’90, când valurile de sute de mii de refugiați create de războaiele civile purtate pe ruinele fostei Iugoslavii amenințau să destabilizeze Europa, obligând NATO să răspundă. Era un prim test al credibilității Alianței în lumea de după Războiul Rece. Culmea este că însăși politica externă și de securitate comună reprezentată astăzi de Federica Mogherini a fost creată tocmai în acest scop: de a echipa UE cu instrumentele necesare pentru a gestiona crize în imediata sa proximitate. Libia și chiar Siria devin testele de maturitate ale Europei.
