De același autor
Declarația semnată la 27 aprilie la Panmunjon de liderii celor două Corei – Kim Jong-un și Moon Jae-in – poartă toate însemnele unui document istoric. Deși angajamentele de astăzi le repetă pe cele trecut. De departe cel mai important aspect rămâne acela al reconfirmării obiectivului comun: „o peninsulă liberă de arme nucleare“, un deziderat la care se va ajunge printr-o „denuclearizare integrală“. În același timp, cele două părți suțin că vor să înlocuiască armistițiul din 1953 cu un tratat de pace care să pună capat războiului. S-a vorbit chiar despre o eventuală dezarmare. Esențiale pentru a-și demonstra buna-credință devin promisiunile de a transforma granița într-o „zonă de pace“. De ce nu, într-un viitor nu foarte îndepărtat, Phenianul ar putea chiar decide retragerea pieselor de artilerie care amenință Seulul. În fond, în declarația comună se vorbește de „încetarea tuturor acțiunilor ostile – pe mare, în aer sau terestre“. Toate aceste elemente optimiste pregătesc scena pentru marea finală dintre Donald Trump și Kim Jong-un. Ar putea fi acesta un punct de inflexiune care să ducă la schimbarea relațiilor internaționale?
Devin evidente două discursuri strategice.
Pe de o parte, este cel articulat de Administrația Trump și întreținut de vocile sale principale, inclusiv de proaspătul șef al diplomației americane - Mike Pompeo. Astfel, campania de maximă presiune, frontul comun internațional, implicarea fără precedent a Chinei, precum și retorica de tip „foc și furie“ a președintelui Trump, toate au pregătit terenul pentru aducerea lui Kim la masa negocierilor. Din această perspectivă, obiectivele sunt clare. Aflat la Bruxelles săptămâna trecută pentru a participa pentru prima dată la o reuniune NATO, Mike Pompeo declara jurnaliștilor faptul că „obiectivele rămân neschimbate. Vrem demontarea permanentă, verificabilă și ireversibilă a programelor de arme de distrugere în masă detinuțe de Coreea de Nord“. Dincolo de retorică, de cuvinte și de promisiuni, Washingtonul așteaptă din partea Phenianului acțiuni concrete care să confirme „decizia strategică de a renunța la armele nucleare“. Iar varianta preferată de unele voci ale administrației, precum consilierul pe securitate națională, John Bolton, este aceea a unui big bang (în formularea lui Fred Kaplan) în care Nordul își expediază integral programul nuclear, după modelul Libiei, din 2003.
Pe de altă parte, Kim Jong-un nu este nici pe departe liderul unei puteri aflate în genunchi și nici nu se comportă ca un Gorbaciov cu caractere asiatice. Dimpotrivă, coregrafia din ultima vreme arată mai degrabă încredere în sine decât disperare. Partitura pe care o joacă, de destindere față de Sud, de fiară îmblânzită, vine pe fondul conștientizării că deține un arsenal nuclear ajuns la maturitate, din care poate tranzacționa anumite elemente (precum rachetele intercontinentale care amenință SUA), păstrând însă miezul programului și deci garanția supraviețuirii. Dinspre nord, istoricele summit-uri pot fi văzute ca o recunoaștere a noului statut. De fapt, liderul nord-coreean deține câteva atuuri deloc neglijabile. Ca orice lider comunist, Kim mizează pe faptul că are timp. De cealaltă parte, rivalul său Trump se grăbește, vrea o victorie diplomatică pe care să o poată capitaliza electoral, într-un moment în care republicanii ar putea pierde majoritatea din Congres.
În același timp, Kim poate încerca fragmentarea, diluarea legăturilor dintre Washington și Seul, cu atât mai mult, cu cât Donald Trump rămâne profund mercantilist, prea puțin atașat de alianțele tradiționale, al căror rol este înțeles prin prisma balanțelor comerciale și a costurilor. Doar săptămâna trecută, Trump spunea despre NATO (care, în imaginarul Vestului, este de obicei prezentată drept cea mai de succes alianță din istorie) că „ajută mai mult Europa decât SUA“. Iar în plină conferință de presă alături de premierul nipon, președintele american părea să plaseze Japonia în aceeași categorie cu Rusia și China (asta în condițiile în care propria sa Strategie de Securitate Națională le numește drept „puteri revizioniste“). Iată contextul în care veteranii dosarului-nord coreean avertizează că sub noțiuni precum „denuclearizarea peninsulei coreene“ sau „sfârșitul politicii ostile“ se ascund capcane semantice fundamentale. În trecut, în optica Phenianului, denuclearizarea însemna „și Coreea de Sud, sfârșitul alianței SUA - Coreea de Sud sau al umbrelei nucleare extinse care acoperă Sudul“, spune Sue Mi Terry, care a lucrat timp de 8 ani pentru CIA în dosarul nuclear nord-coreean. Totodată, declarația de la Panmunjom vorbește despre eforturi ale părților care să calmeze „tensiunea militară și practic să elimine amenințarea războiului“ în peninsulă. Diplomații de carieră văd și în aceasta o formulă clasică prin care regimul nord-coreean înțelegea „sfârșitul alianței dintre SUA și Coreea, dar și a prezenței trupelor americane în peninsulă“, avertizează un fost diplomat american care a făcut parte din echipa de negociere în vremea Administrației Clinton. Perspectiva decuplării Washingtonului de Seul și a retragerii americane capătă și mai mult contur după declarația șefului Pentagonului, a generalului Jim Mattis, care sugera recent că, în eventualiatea unui tratat de pace, prezența americană în peninsulă devine subiect de negociere cu Nordul.
Oare este posibil să se păstreze elementele care au asigurat succesul campaniei de maximă presiune, dar navigând cu prudență printre „minele“ Nordului? Altfel, ar urma doar o altă pace iluzorie, cu efecte potențial tectonice pentru credibilitatea arhitecturii de securitate americane din Nord Estul Asiei.
