De același autor
„Competiția cu marile puteri, nu terorismul, reprezintă punctul focal al securității noastre naționale“, anunța Jim Mattis, secretarul Apărării, în ianuarie 2018, în momentul lansării strategiei de apărare a Pentagonului. Locul ales – Școala de Studii Internaționale Avansate (SAIS) din Washington D.C. – are în sine o semnificație aparte, fondatorul său fiind Paul H. Nitze, arhitectul intelectual al strategiei care a ghidat America în cea mai mare parte a Războiului Rece (NSC-68). Cu alte cuvinte, suntem în fața unei schimbări ample de paradigmă în contrast profund cu anii ’90 (când efortul cădea pe integrarea Rusiei și a Chinei în arhitectura unei ordini liberale în plină expansiune), dar și cu epoca post-9/11, când războiul împotriva terorismului, precum și operațiunile de contrainsurgență din Irak sau Afganistan ajung să domine politica externă și de apărare americană. Astăzi, prioritățile majore sunt cu totul altele, iar impactul lor se vede în direcțiile de finanțare ale Pentagonului (preocupat de erodarea avantajelor tehnologice în fața puterilor revizioniste), dar și în poziționările pe care America le adoptă în epicentrele regionale ale acestor competiții, inclusiv în Estul Europei. „Reîntoarcerea competiției cu marile puteri este realitatea geopolitică definitorie a timpului nostru. Nevoia de a ne pregăti sistematic pentru această competiție este sarcina centrală a politicii noastre externe“, anunța la Atlantic Council în octombrie Wes Mitchell, cel mai înalt diplomat american responsabil pentru portofoliul european.
Dacă, în 2017, criza nord-coreeană a concentrat atenția Casei Albe, în 2018 a venit rândul Chinei să intre în coliziune cu Administrația Trump. Spectrul războiului tarifar a dominat interacțiunile dintre ele: America a impus tarife în valoare de 250 de miliarde de dolari, în timp ce China a răspuns cu propriile măsuri de 110 miliarde. La începutul lunii decembrie, în marginea reuniunii G-20, un armistițiu avea să fie negociat până în martie anul viitor. Însă, dincolo de dimensiunea comercială, Casa Albă, prin vocea vicepreședintelui Mike Pence, a transmis în octombrie semnalul începutului unei campanii globale de contrabalansare a influenței chineze. La acel moment, comunitatea de analiză a perceput mesajul lui Pence drept un echivalent simbolic al discursului lui Churchill despre Cortina de Fier, cel care în 1946 prefața Războiul Rece. Spre deosebire de Rusia (un subiect nuclear pentru Donald Trump, receptat tot mai mult într-un registru partizan), o politică de îndiguire limitată a Chinei (pe fondul expansiunii din Marea Chinei de Sud, a mega-proiectului OBOR și chiar a acuzelor de interferență în alegerile americane) se bucură de susținerea deopotrivă a republicanilor și democraților.
Poate nimic nu arată mai bine schimbarea de azimut strategic a administrației de la Washington ca noua politică față de Africa, un continent tradițional perceput ca un incubator al terorismului, un teritoriu operațional pentru ISIS, Al Qaeda și pentru organizațiile afiliate (Boko Haram și Al Shabab). În definitiv, în Africa a început războiul dintre Al Qaeda și Statele Unite (prin atacurile cu bombă împotriva ambasadelor americane din Tanzania și Kenya, în august 1998). Astăzi, bătălia pentru influența geopolitică este preeminentă: „China și Rusia își extind rapid influența politică și financiară peste Africa. Investițiile lor în regiune sunt agresiv și deliberat orientate pentru a obține un avantaj competitiv față de Statele Unite“, a anunțat John Bolton în decembrie. Beijingul este interesat de marile proiecte de infrastructură, investind doar în 2016-2017 în jur de 6,4 miliarde de dolari. În același timp, Beijingul caută prin intermediul unor acorduri netransparente să prindă diverse state într-o plasă a datoriilor prin care să le forțeze ulterior să-i accepte „condițiile“, inclusiv să-i cedeze controlul asupra unor active strategice. De exemplu, în Djibouti, Beijingul forțează pentru obținerea controlului asupra portului Doraleh, ceea ce ar răsturna „echilibrul de putere din Cornul Africii în favoarea Chinei“.
Și în Europa, inclusiv în Est, prezența Chinei este văzută în logica extinsă a competiției cu marile puteri interesate de fragmentarea și decuplarea Vestului. Potrivit estimărilor, investițiile chineze pe continent au ajuns anul trecut la 318 miliarde de dolari, de la mai puțin de un miliard în 2008. În plus, Beijingul controleză 360 de companii și aproape o zecime dintre porturile continentului. Nu în ultimul rând, Departamentul de Stat concluzionează că „mulți dintre cei mai apropiați aliați ai Americii din Europa Centrală operează rețele de corupție și întreprinderi de stat care măsluiesc sistemul în favoarea Chinei și a Rusiei“. Este o realitate care va cântări greu în relația dintre Washington și aliații săi: „Ne așteptăm ca cei pe care America îi ajută să nu îi asiste pe rivalii noștri. (...) În viitor, vom acorda sprijin, resurse și ajutor pentru cei care sunt prietenii noștri“, avertiza Wess Mitchell. Foarte probabil, în 2019 poziționarea aliaților față de China se va transforma într-un principiu operațional al politicii externe americane și pe termen mai lung va deveni o hârtie de turnesol pentru relația transatlantică. Rămâne însă de văzut în ce măsură Europa va îmbrățișa evaluarea geopolitică a Washingtonului. În acest context, restricționarea Huawei-ului pe piața europeană de telecomunicații devine testul anului viitor.
