De același autor
Scena politică americană a fost zguduită săptămâna trecută de publicarea memoriilor lui John Bolton, un republican cu ștate vechi și, până recent, consilierul pe probleme de securitate națională al lui Donald Trump. Profilul care se desprinde este unul extrem de puțin favorabil actualului președinte. De altfel, până în al 12-lea ceas, Casa Albă a încercat să oprească publicarea manuscrisului. Iar foștii colegi de administrație îl văd pe Bolton ca pe un fel de Edward Snowden. El face portretul unui președinte „America first” prea puțin interesat de soarta „lumii libere” sau a Vestului, care nu crede că problemele Taiwanului, ale Ucrainei, ale uigurilor, kurzilor sau ale protestatarilor din Hong Kong sunt și ale sale. Mai presus de toate, este un președinte care personalizează exercițiul puterii, fiind convins de faptul că interesele sale private sunt și cele ale Americii. „Cred că putem repara daunele primului mandat, dar nu sunt atât de sigur că mai putem repara pagubele a două mandate de Trump”, avertizează fostul consilier.
Poate cele mai interesante episoade relatate în memoriile lui Bolton sunt cele care reconfirmă tiparele decizionale așteptate. În cazul unui al doilea mandat acestea se vor afla în prim-plan.
De mai multe ori în discuțiile cu Stoltenberg, Trump a amenințat că vrea reducerea contribuției SUA la NATO până la nivelul Germaniei. Vede NATO exclusiv ca un cost, întotdeauna în dezavantajul Americii și doar în serviciul Europei, fiind deseori predispus la retragerea SUA din Alianță. Mindsetul președintelui este foarte departe de cel al unui republican conservator – „este alianța noastră, în primul rând în beneficiul nostru, pentru că apărarea Vestului este în interesul strategic al Americii”. De fapt tranzacționalismul rămâne baza de abordare a relației cu oricare dintre aliații „problematici” – fie Coreea de Sud sau Japonia. Noțiunile complexe de „apărare colectivă” sau „securitate reciprocă” nu înseamnă nimic pentru Donald Trump. Totul era văzut prin prismă bilaterală – apărăm Germania, apăram Japonia, astfel că așteptarea era ca America să fie plătită pentru aceste servicii. Teama cea mare a consilierilor a fost mereu legată de o retragere intempestivă a trupelor americane din Coreea de Sud dacă Seulul refuză să plătească suma cerută de Trump – de 5 miliarde de dolari (de 5 ori mai mult față de nivelul plătit în prezent). De cele mai multe ori era o necunoscută modul în care președintele ajungea la astfel de sume. Chiar și în cazul bazelor americane din Polonia, Bolton înfățișează un președinte mai degrabă insensibil la PR-ul Varșoviei și nu foarte convins că este ceea ce-și dorește – „Chiar vrem Fort Trump în Polonia?”. Nu părea să-și amintească de faptul că agrease un Fort Trump sau „nu voia să-și amintească”.
Nu de puține ori, reprezentanții SUA din Extremul Orient au fost șocați de faptul că președintele nu înțelege utilitatea exercițiilor de pregătire militară precum manevrele comune realizate de armata americană și cea sud-coreeană - „Nu ar trebui să cheltuim nici 10 cenți pe jocuri de război. (…) Jocurile de război sunt o mare eroare. Nu trebuia să le accept. Plecați de acolo dacă nu facem deal-ul de 5 miliarde”. Cum altfel să asiguri o capacitate de descurajare a războiului sau să ții în șah unul dintre cele mai periculoase regimuri din lume?
Și discuțiile despre Afganistan rămân antologice pentru că deseori îl făceau pe Donald Trump să se lanseze într-o contestare a prezenței globale americane, oriunde ar fi aceasta. De fapt, nu fusese niciodată convins de viabilitatea strategiei pe care McMaster și Pentagonul i-o prezentaseră în 2017. „Axa adulților” îl împinsese mult dincolo de zona sa confort. Avea o singură mare obsesie - promisiunea făcută în campanie de a pune capăt așa-numitelor „războaie fără sfârșit”: „Trebuie să ieșim. Campania mea a fost despre ieșire. Oamenii sunt furioși. Baza mea vrea afară”. Reproșul de fond pe care Bolton îl aduce președintelui ține de faptul ca predispoziția de a se retrage nu era ancorată într-o analiză profundă a consecințelor, a modului în care este gestionat vidul de putere care rămâne în urmă - „nu există niciun plan coerent despre ce va urma după retragere și abandonarea aliaților”. De cele mai multe ori, consilierii erau forțați să caute o formulă de „damage control” - un modus vivendi după deciziile intempestive ale lui Donald Trump.
În ciuda unor documente programatice consistente care ar fi trebuit să asigure coerența strategică a politicii externe și de apărare a administrației, experiența lui Bolton arată cu totul altceva. În cuvintele sale, președintele „nu urmează nicio mare strategie și nici nu are o traiectorie consistentă. Gândirea lui este asemenea unui arhipelag de puncte (precum înțelegerile imobiliare), lăsându-ne pe noi ceilalți să discernem sau să creăm o anumită politică”. Dar aceasta din urmă derivă dintr-o analiză atentă, multidimensională, disciplinată, ancorată în date și pe nevoia „strategică de a potrivi resursele cu prioritățile. El pur și simplu nu funcționează astfel.” //
