De același autor
Sunt tot mai multe voci care nu se sfiesc să articuleze urgența momentului. De exemplu, senatorul John McCain, aflat la 81 de ani, măcinat de cancer, nu are timp de pierdut cu lucruri ordinare. Este mai degrabă interesat de proiecțiile testamentare. Astfel, în tradiționalul număr dedicat tendințelor anului viitor, publicat de The Economist, el vorbește despre imperativul apărării ordinii liberale, o lume coagulată pe o altă fundație decât pasiunile etno-naționaliste, sferele de influență sau excesele politicii de putere. McCain vede 2018 ca pe un moment de răscruce, al unei alegeri fundamentale între „acceptarea declinului sau renaștere. De dragul generațiilor viitoare nu trebuie să renunțăm. Trebuie să preluăm mantia celor care au creionat cel mai de succes aranjament din istorie și să ne asigurăm că supraviețuiește pentru încă 70 de ani“.
Este un tip de conștiință, de narațiune, de mesaj care devine destul de vizibil în anumite colțuri ale Administrației Trump. În weekend, pe scena uneia dintre cele mai prestigioase reuniuni anuale - Reagan Defense Forum - dedicată politicilor de apărare (decidenți-industrie-armată-servicii de informații), generalul H.R. McMaster (consilierul pe probleme de securitate al președintelui) a făcut un tur de orizont al celor mai presante amenințări pentru Statele Unite. Însă termenii în care se exprimă sunt cei ai lui McCain. Nuanțele sunt importante pentru că prefațează ideile centrale cuprinse în prima Strategie de Securitate Națională (NSS) a Administrației Trump. Aspectul este esențial pentru că, odată ajunsă în NSS, o astfel de logică urmează să fie operaționalizată la etajele inferioare ale establishment-ului. În consecință, McMaster este preocupat de „revizionismul“ practicat de Rusia și China, două mari puteri care urmăresc subminarea ordinii postbelice. Pentru el devine esențială contrabalansarea „războiului politic“ purtat de Moscova împotriva democrațiilor, în scopul polarizării și fragmentării statelor-națiuni. McMaster făcea referire chiar la amprentele pe care Moscova le-a lăsat cel mai recent în cazul Cataloniei (unde mare parte a efortului de influență digitală a fost desfășurat prin intermediul protejaților Kremlinului – precum Julian Assange sau Edward Snowden).
O perspectivă care derivă din coordonatele de mai înainte se încheagă la nivelul Departamentului de Stat. Să ne amintim de discursul lui Rex Tillerson de acum câteva luni dedicat Indo-Pacificului, prin care își propunea stimularea unei „antante a democrațiilor“ de cursă lungă, o formulă de încorsetare strategică a unei Chine care amenință libertatea și deschiderea ecosistemului regional. Acum a venit vremea teatrului european. Săptămâna trecută, în avanpremiera turneului pe care îl desfășoară în Europa între 4 și 8 decembrie, Tillerson a susținut primul său discurs major dedicat bătrânului continent, pe scena Centrului Woodrow Wilson din Washington, D.C. A fost un moment de clarificare a principiilor care urmează să ghideze relațiile transatlantice. Intitulat Statele Unite și Europa: consolidarea alianţelor occidentale, este sugestiv faptul că discursul stă sub semnul președintelui Theodor „Teddy“ Roosevelt (cel care la începutul secolului XX consacra intrarea Americii pe scena marilor puteri globale) și al aniversării intrării Statelor Unite în Primul Razboi Mondial de partea forțelor Antantei, exact acum 100 de ani. Interesant este faptul că Teddy Roosevelt nu este doar un simbol al angajamentului american pentru apărarea Europei, dar este și cel care timp de trei ani (între 1914-1917) a fost cel mai aprig susținător al intrării Americii în război împotriva Germaniei, de partea democrațiilor europene, într-un moment în care optica președintelui Woodrow Wilson era modelată de ceva care astăzi sună destul de familiar... doctrina America First – „să ne gândim la America înainte să ne gândim la Europa“ (o postură neutră, izolaționistă și nonintervenționistă). Atunci ca și acum, numitorul comun pe care îl împărtășesc Europa și America ține de particularitatea civilizației politice, construită pe câteva principii fondatoare – libertate, egalitate, demnitate umană – și protejată de o arhitectură instituțională centrată pe separația puterilor în stat, domnia legii, guvern reprezentativ și o societate civilă implicată. În cele din urmă, „statul de drept și guvernările reprezentative sunt carcase goale, dacă sunt detașate de o societate civilă energică și de respectul profund pentru câteva adevăruri evidente. Putem câștiga fiecare mare bătălie geopolitică, dar, dacă nu suntem permanent vigilenți față de propriul nostru comportament, popoarele noastre s-ar putea să piardă pe termen lung“.
Una dintre părţile importante ale discursului a fost dedicată Rusiei resurgente văzută într-un instantaneu neretuşat, deloc îmblânzit: o amenințare activă care își continuă comportamentul agresiv asupra vecinilor, intervine în procese electorale și vrea să forțeze o lume postoccidentală modelată de o politică de putere unde Kremlinul să-și impună prin forță voința asupra celorlalți. La 100 de ani de la Revoluția Rusă, Tillerson reamintește europenilor despre moștenirea lăsată de Uniunea Sovietică asupra continentului, de noțiuni universale precum Gulag, Cortina de Fier, Zidul Berlinului, care nu doar că „redau istoria brutală și amară a domniei comuniste, dar în același timp ne arată ce se poate întâmpla dacă eșuăm să apărăm principiile-nucleu ale libertății și suveranității în tradiția lor occidentală“. Iar în privința Ucrainei mesajul este cât se poate de clar: sancțiunile impuse sub umbrela Minskului vor rămâne până când Rusia renunță la acțiunile care le-au declanșat.
Un mesaj încă și mai ferm pe chestiunea rusă a fost articulat de către Wess Mitchell, noul asistent pentru afaceri europene (principala poziție din Departamentul de Stat dedicată bătrânului continent) și care vede în Moscova o putere marcată de un „revizionism atavic“, care-și destabilizează vecinii și lucrează pentru fragmentarea Vestului din interior. Mitchell este exponentul unei noi generații, formată în întregime după Războiul Rece, căreia nu-i este teamă să îl numească pe Daniel Fried drept mentor (un profesionist al diplomației, care și-a dedicat viața atlantismului, o veritabilă memorie instituțională bipartizană, reunind poziții în administrațiile Obama, Bush sau Clinton fără să fie acuzat de „trădare“) și care își înțelege foarte limpede misiunea: „În 1945, sarcina noastră era de creație, în 1989 una de extindere, iar astăzi sarcina timpului nostru este una a prezervării, a conservării Vestului ca spațiu al libertății“, spunea Mitchell în timpul ceremoniei de depunere a jurământului la începutul lunii noiembrie.
Desigur, rămâne de văzut câte zile mai are Tillerson în Administrația Trump. Amplu contestat în interiorul Departamentului de Stat pentru stilul de management, pentru insularizarea și distanțarea de corpul diplomatic, pentru conducerea exclusivistă prin intermediul unui cerc de consilieri de încredere (coagulat la nivelul Departamentului de Planificare Politică), Tillerson se află în aceste zile sub tirul criticilor unor nume importante ale diplomației americane, precum Robert Zoellick, Nicholas Burns și Ryan Crocker, Eliot A. Cohen (mai toți asociați cu administrații republicane și în special cu mandatul Condoleezzei Rice de secretar de stat). În plus, pare să fi căzut în dizgrația președintelui Trump (pe multe subiecte opiniile lor fiind divergente) și se vorbește despre iminenta sa înlocuire cu un potențial „loialist“ - directorul CIA, Mike Pompeo. Nu de puține ori, credibilitatea mesajelor lui Tillerson a fost scurtcircuitată de impredictibilitatea și impulsivitatea transmisă de Twitter-ul prezidențial. Și totuși, nu putem să nu observăm că Tillerson vorbește cu totul altfel față de începutul mandatului, este mai puțin omul de afaceri, pragmatic și tot mai mult preocupat de democrație, stat de drept, valori, de apărarea Vestului. Oare aici să fie sursa prăpastiei dintre el și Trump?
