Ruleta siriană: războiul aerian nu rezolvă nimic

Războiul aerian din ultimele săptămâni pare mai degrabă impulsiv, emoțional, cu obiective pe termen scurt. Nimic nu alterează fundamental fotografia de ansamblu.

Atacurile de la Paris din 13 noiembrie au trezit Europa, generând schimbări substanțiale în ceea ce privește gradul său de implicare în operațiunile anti-ISIS. La 2 decembrie, după o dezbatere furtunoasă în Camera Comunelor, guvernul conservator al lui Cameron primea, cu 397 de voturi pentru și 223 împotrivă, acordul de a-și extinde campania aeriană în Siria pentru a lovi în nucleul teritorial al Statului Islamic. Până în prezent, loviturile aeriene britanice erau circumscrise exclusiv granițelor oficiale ale Irakului. Tot săptămâna trecută, Bundestagul a aprobat ca până la 1.200 de militari germani, o fregată și avioane de recunoaștere să fie desfăşurate pentru a susține operațiunile coaliției anti-ISIS. Desigur, atentatele de la Paris nu puteau să rămână fără ecou în Europa, mai ales după invocarea în premieră de către Paris a Articolului 5, de apărare colectivă a Uniunii Europene (articolul 42.7 din Tratatul UE). În plus, există acoperirea furnizată și de Rezoluția 2249 a Consiliului de Securitate al ONU care cere statelor capabile să ia toate măsurile necesare pentru eliminarea safehaven-ului ISIS din Siria și Irak. De remarcat, însă, că rezoluția nu conține elementele tradiționale asociate în practica ONU cu autorizarea explicită a utilizării forței și nu funcționează sub Capitolul VII al Cartei, cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul rezoluțiilor împotriva Irakului (1991) sau Libiei (2011).

Și totuși, intensificarea campaniei aeriene prin implicarea Franței, a Marii Britanii poate modifica substanțial realitatea din teatrul operațional? Puțin probabil. Reacția este mai degrabă impulsivă, emoțională, cu obiective pe termen scurt. Deocamdată, rămânem pe coordonatele cadrului strategic pe care îl avem consacrat din august 2014. Nimic nu alterează fundamental fotografia de ansamblu.

O competiție de guvernare

Si asta pentru că problema de fond rămâne una politică. Sigur, componenta militară, cinetică este esențială, dar lecția pe care o expune istoria campaniilor post-9/11 este de altă natură: „you can’t kill your way out to victory“, cum spunea David Petraeus. Este sugestiv faptul că generalul Stanley McChrystal, comandant al operațiunilor speciale americane, sub coordonarea căruia este eliminat Abu Musab al Zarqawi, liderul mișcării Al-Qaeda în Irak (AQI), precursoarea Statului Islamic de astăzi, ajunsese ca în august 2006 să desfășoare aproape 300 de raiduri pe lună (aproximativ 10 pe noapte) împotriva insurgenților AQI. Cu alte cuvinte, raidurile de felul celor care au condus la eliminrea lui Bin Laden și, în esență, toată această paradigmă Zero Dark Thirty sunt esențiale, dar nu și suficiente. Pentru că tot el spune: „tacticile pe care le-am dezvoltat funcționează, dar ele nu produc efecte decisive în absența unor măsuri complementare. Am desfășurat o mulțime de operațiuni de tip ucide și capturează (kill & capture) în Irak, timp de câțiva ani înainte că ele să aibă un efect real, iar acest lucru s-a întâmplat numai în contextul unei campanii de contrainsurgență. Doar componenta de lovire nu poate face niciodată mai mult decât să țină inamicul la distanță“, spunea McChrystal într-un interviu acordat revistei Foreign Affairs în 2013. Or, acest lucru înseamnă că cineva trebuie să asigure protecția comunităților sunite, să le guverneze. Deocamdată, rolul Leviathanului este asumat de către Statul Islamic. Aceasta este natura ultimă a amenințării reprezentate de ISIS: este o mișcare hibridă la intersecția dintre terorism, insurgență și proto-stat, iar asta înseamnă susținere populară și legături ombilicale la firul ierbii, în comunități. Nu este genul de realitate care poate fi distrusă prin angajamente offshore de pe Charles de Gaulle, folosind drone și bombe inteligente.

Un documentar recent prezentat de către CNN (Blindsided: How ISIS shook the world[1]) ne dezvăluie o parte din universul ISIS. Mărturiile aparțin lui Jurgen Todenhofer, jurnalist german, unul dintre foarte puținii occidentali care au fost lăsați să pătrundă pe tărâmul interzis, în Mosulul (un oraș de 1,5 milioane de locuitori) controlat de Statul Islamic. Lumea lui al-Baghdadi nu înseamnă doar decapitări marca Jihadi John. „ISIS are propriile sale plăcuțe de înmatriculare, propria poliție rutieră responsabilă de amenzile de parcare. (...) În loc de anarhie, există lege și ordine. Oamenii vor securitate. ISIS impune taxe și are grijă de săraci. (...) Au vrut ca eu să văd că au un stat, un stat care funcționează“, spune jurnalistul german. Este vechea rețetă aplicată de milițiile Hezbollah și Al-Shabab pentru a obține sprijinul comunităților. Și pentru Bin Laden este lecția fundamentală însușită în anii ’80 în Afganistan, în războiul desfășurat împotriva ocupației sovietice: „o mișcare de rezistență nu poate dura fără suportul publicului, la fel cum peștele nu poate trăi fără apă; în consecință, orice mișcare trebuie să aibă sprijinul oamenilor pentru a supraviețui“, recunoștea el în corespondența recuperată din fief-ul său de la Abbotabad. Iată și miezul provocării pe care o reprezintă Statul Islamic. Este o competiție pentru guvernare. Respinși de Damasc și Bagdad, ISIS le-a oferit propriul stat: Sunnistanul. Mai mult este o formulă care le asigură sunniților protecție (exact ceea ce pretindeau Vestului, în baza doctrinei R2P – „responsabilitatea de a proteja” – când Assad a început măcelul). În cele din urmă, pentru a disloca ISIS-ul este nevoie de o campanie de contrainsurgență unde succesul presupune un guvern legitim care să ofere „oamenilor o alternativă la oferta insurgenței”, mai spunea McChrystal în interviul din 2013).

Păcatul originar

Mai este un element care complică enorm peisajul. Plonjarea impulsivă a Franței, Marii Britanii și a Rusiei în prim-planul campaniei anti-ISIS are pentru imaginarul sunnit un simbolism aparte. Redeschide o rană istorică. Se reface peste timp „alianța“ responsabilă de moștenirea aflată la originea marilor probleme de astăzi din Orientul Mijlociu. Or, într-un război pentru „inimi și minți“, simbolurile contează. Marea Britanie, Franța și Rusia semnau în februarie 1916 acordul Sykes-Picot. De remarcat consecvența Rusiei: atunci era interesată de strâmtorile turcești, astăzi de baze strategice în Orient. Doi ani mai târziu, speculând degringolada Imperiului Otoman, triburile arabe conduse de prințul Faisal ocupau Damascul (octombrie 1918). Susținută militar de englezi și atent orchestrată de colonelul T.E. Lawrence, revolta arabă se alăturase cauzei Imperiului Britanic luptând impotriva turcilor, în schimbul promisiunii recunoașterii unui stat independent propriu.

Cucerirea Damascului de către Faisal impunea de facto o realitate teritorială care justifica pretențiile arabe. De aici încolo, în culisele Conferinței de Pace de Paris, colonelul T.E. Lawrence începe o campanie furibundă pentru a convinge marile puteri să recunoască independența arabă. Inițial, Imperiul Britanic părea dispus să-și respecte promisiunea dată lui Faisal, însă Georges Clemenceau  avea cu totul alte intenții, presând pentru respectarea acordului Sykes-Picot. Soarta independenței arabe este pecetluită în august 1920, prin Tratatul de la Sèvres – în miezul său, o partajare franco-britanică a Orientului Mijlociu – prin care Libanul revenea Franței, Irakul şi Palestina intrau sub mandat britanic, iar Siria de astăzi rămânea sub protectoratul Franței. Între timp, Faisal este alungat din Damasc sub presiunea baionetelor franceze. Legenda povestește că generalul Gouraud ar fi mers la mormântul sultanului Saladin, eroul cruciadelor, spunând: „Trezește-te, Saladin, ne-am întors! Prezența mea aici consacră victoria Crucii asupra Semilunii“[2]. Oare cum ar fi arătat harta Orientului Mijlociu dacă Faisal rămânea pe tronul Siriei? Legitimitatea lui Faisal era autentică. Un prinț sunnit din Casa Haşemită descendentă din străbunicul profetului Mohamed (Hasim ibn Abd Manaf). De remarcat că liderul Statului Islamic pretinde origini similare: Abu Bakr al-Baghdadi este adesea numit „al-Hashemi“ (un Haşemit), „al-Qurashi“ (membru al tribului profetului) și „al-Husseini“ (urmaș al lui Hussein, nepotul profetului)[3]. El nu doar că invocă de fapt coordonatele aceluiași imaginar (furia arabă pentru trădarea Vestului), dar a reușit să arunce în aer tot aranjamentul Sykes-Picot. Pentru mulți dintre sunniți, este o răzbunare istorică.

Cheia este la Damasc și Bagdad

Cheia ascensiunii Statului Islamic se află în măsurile punitive, sectare, pe care atât Damascul (dominat de alewiți), cât și Bagdadul (dominat de șiiți) le adoptă tocmai în momentul în care Primăvara Arabă presa pentru includere, participare și partajare a puterii. Este realitatea care a generat o uriaşă problemă de alienare sunnită și motivul pentru care aceștia ajung în brațele protective ale ISIS. Statul Islamic se hrănește din clivaje extreme, din polarizare, din relațiile de sumă zero existente între Damasc-Bagdad și populația sunnită. Poate aici se află și cheia întregii probleme, în ingineria inversă. Cu siguranță că este nevoie de o campanie militară masivă împotriva ISIS, inclusiv terestră, dar aceasta nu rezolvă problema esențial politică și care ține de schimbarea la față a Damascului și a Bagdadului. Între timp, însă, Assad aproape că devine intangibil. Rusia a desfășurat în jurul regimului o veritabilă umbrela anti-acces și de interdicție regională (sisteme A2/AD), semn că nu are nici cea mai mică intenție să-și abandoneze aliatul. Iar ambivalența Vestului față de Assad este exemplară: „O Sirie unită implică o traziție politică. Dar asta nu înseamnă că Assad trebuie să plece înainte de tranziție“, spunea la sfârșitul săptămânii trecute ministrul de Externe al Franței. Ambele sunt atitudini menite să-i arunce pe sunniți și mai mult în brațele ISIS. Nimeni nu spune sunniților care ar fi alternativa la ISIS. De ce Bagdadul sau Damascul ar fi mai bune decât Statul Islamic?

Pe termen lung o componenta terestră (inclusiv prin participarea de trupe si triburi sunnite) care să urmeze o succesiune de tip curăță-menține-construiește (clear-hold-build) nu poate fi evitată, iar Balcanii pot sa ofere un model: „strategia de ansamblu trebuie să vizeze recuperarea teritoriul Statului Islamic pentru ca apoi sa readucă securitatea și stabilitatea pentru a facilita revenirea refugiaților. Trebuie să rămânem până când un sentiment de normalitate a fost restaurat. Cu siguranță nu este o chestiune de luni, ne va lua ani. Să ne uităm doar la misiunea pe care am avut-o în Balcani ca model. Am început acolo în prima parte a anilor ’90 și încă ne aflăm acolo. Putem învăța câteva lecții din Balcani. Prevăd o delimitare a zonei de criză din Orientului Mijlociu în sectoare așa cum am făcut în Balcani, cu anumite națiuni asumându-și responsabilitatea lor”, a declarat pentru Spiegel, generalul în retragere Michael Flynn, fostul șef al spionajului militar și unul dintre cei care au avertizat în zadar administrația Obama despre revenirea ISIS[4].