Rusia ca putere insurgentă

El vorbea atunci despre nuanțe care astăzi ne sunt mult mai fa­miliare pe fondul incursiunilor subversive ale Rusiei într-o serie de episoade care țin de bucătăria internă a Occidentului – in­terferența în alegerile americane sau ten­ta­tivele mai recente de influențare a ale­ge­rilor germane sau a referendumului din Ca­talonia. „În secolul XXI vedem o ten­dință către estomparea granițelor dintre război și pace. Războaiele nu mai sunt de mult declarate“, spunea el atunci. Mai mult, Gherasimov puncta faptul că, în no­ul ecosistem societal, „regulile războiului s-au schimbat“, astfel că mijloacele pre­pon­derent nonmilitare, pârghiile esențial politice, economice, informaționale „de­pă­șesc puterea armelor“ în capacitatea lor de a atinge obiective strategice. Dar poate nuanța cea mai interesantă ținea de faptul că toate aceste instrumente noncinetice erau aplicate în strânsă coordonare cu ce­ea ce Gherasimov numea „potențialul de protest al populației“. Sugestiv este și fap­tul că exemplul pe care generalul rus îl ve­de ca întruchipând modalitatea tipică de a purta războiul în secolul XXI este Pri­mă­vara Arabă. Or, ce vedem în ultimii ani la nivelul Occidentului este tocmai am­pli­ficarea deliberată a potențialului de pro­test public, de contestare, proliferarea miș­cărilor anti-establishment sub diverse for­me și umbrele. Semnificativ este și faptul că, în ultimul  deceniu,  în academiile mili­ta­re ruse sunt redescoperiți și re­de­vin in­fluenți teoreticieni ai subversiunii din tim­pul Războiului Rece, cei care ve­deau la ori­zont „o nouă formă de con­flict, în care lup­tătorii sunt nu atât ar­ma­tele, cât miș­cările populare; (...) lup­ta se duce în jun­glele nepătrunse ale su­fle­tului, în psi­hi­cul popoarelor“, iar „fron­­turile politice, sociale și econo­mi­ce“ vor fi decisive.

Din această perspectivă, s-au uitat mult prea repede o parte dintre lecțiile de­prin­se în campanile asimetrice desfășurate du­pă atacurile de la 11 septembrie 2001 (când la fel se vorbea fără întrerupere de faptul că ne aflăm în epoca unui altfel de război). Iar una dintre ele sună cam așa: uneori, unele dintre cele mai bune arme nu trag. Practic, natura mijloacelor este diferită și adecvată noilor fronturi digi­ta­le, centrate pe deturnarea percepțiilor și credințelor unor mari segmente de public. „Bombele informaționale își răspândesc șrapnelul cu un efect mai mare decât ori­ce explozie tradițională“, spune Neville Bolt, directorul Centrului de Comunicare Stra­tegică de la Universitatea King’s Co­l­lege din Londra.

Între timp, la nivelul organizațiilor occi­den­tale, deopotrivă în UE și NATO, se tot dezbate dacă ne aflăm sau nu în război. În­să, dacă ne uităm mai atent la simptomele pe care le vedem peste tot în jurul nostru (cucerirea inimilor și minților, erodarea încrederii în instituții,  fragmentarea și di­vi­zarea societăților și a Vestului, com­pe­tiția pentru legitimitate), concluzia ar tre­bui să fie evidentă. Rusia se comportă și acționează asemenea unui (proto)­insur­gent - ambiguu, difuz, clandestin, sub­ver­siv, sub pragul tradițional de agresiune. Mai mult folosește instrumente tipice unei strategii insurgente. Terenul preferat este unul cognitiv, se lucrează cu emoții, sunt speculate marile falii (centru-periferie, et­nice, civilizaționale), se amplifică vulnera­bi­lități, se hrănesc fricile colective, se ins­trumentalizează resentimentele de tot fe­lul. Toate devin „arme“ ideale. „Trăim în­tr-o epocă definită de insurgenţa minţii. Iar acest lucru nu are ca scop încura­ja­rea oamenilor să arunce în aer oficii poş­tale. În Războiul Rece, propaganda sovie­tică avea drept obiectiv să-i convingă pe ceilalţi despre justeţea interpretării co­mu­niste asupra lumii. Acum miza nu es­te de a convinge pe cineva despre jus­te­ţea punctului de vedere rusesc, cât des­pre subminarea încrederii oamenilor în orice punct de vedere, în a crea o at­mos­feră în care nimeni nu mai poate fi sigur de nimic. În Vest încearcă să exploateze până şi cel mai mic element de vulnera­bi­litate, fie că vorbim de excluderea unor comunităţi sau chiar despre preocupările oamenilor faţă de adopţia copiilor de că­tre cuplurile gay“, ne spune Mark Gale­otti, un experimentat observator al teh­ni­cilor subversive ale Moscovei.

Cât privește terapia, sistemele naționale nu sunt nici pe departe structurate pentru această competiție. Mijloacele sunt hibride pentru un motiv: lovesc și operează în spa­țiul cețos dintre „pace și război“ aflat din­colo de profilul limpede al respon­sa­bi­li­tă­ți­lor departamentale. Probabil a venit vre­mea pentru regândirea „sistemului de ope­rare“, a culturilor instituționale.