De același autor
Oficial, summit-ul dintre Donald Trump și Kim Jong-un, planificat pentru 12 iunie în Singapore, a fost anulat de partea americană. În paralel, însă, o delegație a SUA negociază de zor cu partea nord-coreeană pentru salvarea summit-ului. Pe Twitter, președintele american rămâne optimist. Nu este exclus ca retragerea teatrală din al 11-lea ceas, printr-o telegramă epică, să fi fost doar un gest calculat de brinkmanship diplomatic, pentru a extrage concesii fundamentale din partea lui Kim Jong-un. Săptămâna trecută, cu puțin timp înainte de anularea formală a summit-ului și în plină conferință de presă alături de omologul sud-coreean, Donald Trump a spus câteva lucruri care ar putea deține cheia negocierilor de ultimă oră: „sunt câteva condiții pe care le dorim și cred că le vom obține. Iar dacă nu le obținem, nu vom avea întâlnirea. Vom vedea ce se va întâmpla“. Și nu detaliile logistice erau mărul discordiei. Componența echipei americane care se află în zona demilitarizată, la Panmunjom, sugerează că substanța negocierilor este una profundă: un fost ambasador al SUA la Seul (Sung Kim), specialistul Casei Albe în dinamicile din peninsula nord-coreeană (Allison Hooker) și foarte posibil asistentul șefului Pentagonului pentru Estul Asiei (Randall Schriver). Vorbim de oameni cu expertiză, cu memorie instituțională, care cunosc detaliile dosarului nord-coreean și care în trecut au avut experiența negocierilor cu Nordul. Dincolo de retorică și discurs, ei așteaptă o mișcare prin care Nordul demonstrează tangibil că vrea să se dezarmeze. Practic, gesturile de până astăzi – înghețarea testelor balistice și nucleare, dinamitarea centrului de testare atomică de la Punggye-ri, încălzirea relațiilor cu Sudul – pregătesc terenul summit-ului, dar sunt departe de a fi suficiente. Summit-ul trebuie să ofere niște rezultate pe care Donald Trump să le poată împacheta și vinde ca pe un „mare câștig“. La Singapore, președintele are nevoie de o victorie personală, ceva care să îl individualizeze decisiv în raport cu toate celelalte administrații. O depeșă a ziarului Japan Times anunța faptul că partea americană ar fi propus expedierea unei părți a arsenalului nuclear (până la 20 de bombe nucleare). Or, din această perspectivă, ne aflăm în plin model libian.
Acesta din urmă a fost omologat de John Bolton în primele zile în care a ajuns la Casa Albă și trimite punctual la modul în care Libia lui Gaddafi ar fi renunțat la programul nuclear în perioada 2003-2004. Pe scurt, o denuclearizare completă, verificabilă și ireversibilă. Cât este de realistă această așteptare în cazul Coreei de Nord? Invocarea modelului a generat imediat reacții vitriolice ale Ministerului de Externe de la Phenian împotriva lui Bolton și a vicepreședintelui SUA, Mike Pence, ceea ce l-a determinat pe Trump să anuleze formal summit-ul. Regimul nord-coreean vede o legătură de cauzalitate între predarea arsenalului nuclear și soarta dictatorului libian din 2011. Pentru Kim Jong-un, arsenalul său este garanția că nu va avea soarta lui Gaddafi. Interesant este că, atunci când vorbesc despre modelul libian, atât Pence, cât și Trump trimit la soarta lui Gaddafi. Pentru ei tocmai absența unui deal cu America va grăbi o soartă de tip Gaddafi. Recent, în conferința de presă ținută alături de secretarul general al NATO, președintele SUA a vorbit pe larg despre modelul libian: „Libia nu este modelul pe care îl avem când ne gândim la Coreea de Nord. În Libia am decimat acea țară. Nu a existat un deal pentru păstrarea lui Gaddafi. (...) Nu i-am spus lui Gaddafi: o să te protejăm. Ne-am dus acolo și l-am decimat. Și am făcut același lucru cu Irakul. (...) Modelul, dacă ne uităm la ce s-a întâmplat cu Gaddafi, a fost unul al distrugerii totale. Foarte probabil, modelul acela va avea loc dacă nu facem un deal. Dar dacă ajungem la o întelegere, Kim Jong-un o să fie foarte fericit“. Ulterior, și vicepreședintele SUA, Mike Pence, avea să invoce la Fox News spectrul Libiei: „totul se va sfârși precum modelul libian doar dacă Kim Jong-un nu face un deal“.
Rezumând, mesajul transmis Phenianului de către Casa Albă sună cam așa: vrem să vedem disponibilitatea unor concesii majore în privința programului nuclear prin eliminarea unor capabilități cheie. Însă în privința procesului propriu-zis de denuclearizare, Trump arată flexibilitate. Chiar dacă ar prefera o variantă de tip big-bang, ca Nordul să-și predea arsenalul într-o singură secvență, președintele SUA a ezitat să îmbrățișeze în mod absolut o astfel de condiționalitate. La schimb, Trump promite ajutoare economice semnificative (unde partea leului ar fi asumată de Beijing, Seul și Tokyo), dar și garanții privind siguranța și securitatea regimului Kim Jong-un. Dar oare ce concesii revoluționare așteaptă Phenianul de la America? Este Trump dispus să le accepte? Și cum vor afecta acestea prezența militară a SUA în regiune și credibilitatea alianțelor americano-centrice? Diavolul rămâne camuflat în detalii. Este greu de crezut că Nordul va renunța la arsenalul care-i asigură supraviețuirea. Mimând modelul libian, Phenianul pare că ar vrea mai degrabă ca stația terminus să semene cu o realitate similară Pakistanului – o putere nucleară acceptată gradual de comunitatea internațională.
