De același autor
Două evenimente au marcat profund Washingtonul săptămâna trecută. Mai întâi, audierea fostului director al FBI, James Comey, în Congresul SUA a constituit un veritabil blockbuster. Publicul, foarte probabil unul record, s-a apropiat de 20 de milioane de spectatori. Într-un fel, Comey pare să-l fi provocat pe Trump pe terenul său favorit, cel al reality-show-ului. Deseori postura în care se găsesc spectatorii este cea a „juraților“ din tribunalele americane care asistă la ping-pong-ul argumentelor dintre apărare și acuzare.
Iar fotografia pe care „martorul“ a zugrăvit-o despre Donald Trump, despre caracterul președintelui și presiunile exercitate nu este deloc una comodă pentru Administrație. Chestionat cu privire la motivația sa de a consemna instant întrevederile tête-à-tête avute cu președintele, Comey a spus imediat că variabila cheie care l-a făcut să fie circumspect era „natura persoanei. Eram sincer îngrijorat că ar putea să mintă în privința scopului întâlnirii noastre, așa că am crezut că este important să documentez“. Unul dintre cele mai tulburatoare elemente pentru Comey a fost cina de pe 27 ianuarie, la exact o săptămână după inaugurarea oficială, când președintele i-a cerut „să îi fie loial“. Pentru un director al FBI, fost procuror, pentru care principiul separației puterilor în stat este o realitate funcțională și o trăsătură esențială a democrației americane, cererea președintelui era nefirească: „simțul comun mi-a spus că urmărea să obțină ceva în schimbul rămânerii mele în funcție“. Mandatele de director al FBI au o durată de un deceniu tocmai pentru a evita loialitatea față de o anumită administrație sau un anumit președinte. Dimpotrivă, loialitatea trebuie să fie față de legi și Constituție, nu față de o persoană: „statuia Justiției este legată la ochi. Nu trebuie să te uiți că să vezi dacă patronul tău a fost mulțumit de ceea ce faci“. Așa cum reiese din întreaga sa audiere, Comey era profund preocupat să păstreze independența FBI și integritatea investigațiilor sale și de a le ține cât mai departe de orice interferență politică. Ulterior, pe 14 februarie, la o zi după demisia generalului Mike Flynn, Trump i-a cerut directorului FBI să rămână singur cu el în Biroul Oval, după un briefing al comunității de informații. „Sper să vedeți limpede și să lăsați asta să treacă, să îl lăsați pe Flynn. Este un băiat bun. Sper că puteți să renunțați la asta“, i-ar fi spus Trump directorului FBI. Pentru un fost procuror, cu mulți ani de investigații la activ, preocupat de integritatea de principiu a unei anchete, totul a sunat că o directivă: „vorbim de președintele SUA, singur cu mine, care spune că speră asta. Am interpretat că asta vrea el să fac“. Pe tot parcursul audierilor, Comey s-a rezumat la prezentarea clinică și chirurgicală a faptelor, așa cum apar în propriul jurnal. Extrem de atent la nuanțele și cuvintele folosite, nu a vrut să forțeze concluziile celorlalți, cu atât mai puțin să se pronunțe pe chestiunea de fond: e președintele Trump vinovat de obstrucționarea justiției? Nu el este în măsură să pună acest verdict sau să se pronunțe pe Russiagate. Ambele sunt anchete în curs aflate în responsabilitatea procurorului special Robert Mueller (cel mai longeviv director al FBI după Hoover, aflându-se la conducerea sa vreme de 12 ani) și a cărui numire a fost catalogată nu de mult de Trump drept „o vânătoare de vrăjitoare“.
La toate cele de mai sus reacția lui Donald Trump este în sine edificatoare. L-a acuzat pe Comey de „afirmații false și minciuni“, pentru ca mai apoi să spună că audierea sa a însemnat o „reabilitare totală și completă“. Ulterior, în prima conferință de presă susținută, Trump a precizat că audierea ar fi arătat că nu a existat nicio coordonare sau înțelegere secretă cu Rusia, deși miezul audierii era despre cu totul altceva. Ba chiar a reluat teza sa favorită că totul este o „scuză a democraților“.
Al doilea eveniment care a făcut valuri în presa de peste Atlantic a fost conferința de presă în care Trump a asumat explicit clauza de apărare colectivă a NATO. O premieră pentru noul președinte american. Mulți văd o încercare premeditată de a reactiva clivajul Noua-Veche Europă, devenit operațional în timpul lui Donald Rumsfeld și criza irakiană. Dar poate explicația este mai simplă. Taifunul de critici produs după spectacolul lui Trump din 25 mai, la memorialul Articolului 5 din noul sediu al NATO, a determinat aripa euroatlantistă a administrației să pună piciorul în prag. Cu atât mai mult, cu cât jurnaliști credibili (precum Susan Glasser de la Politico) bine conectați la administrație relataseră că de fapt referința la Articolul 5, care exista în discursul pregătit pentru Bruxelles, a fost ștearsă premeditat de președinte sau de consilierii din aripa antiglobalistă. Pe acest fond, al unui președinte care pare să se dispenseze arbitrar de angajamentele de apărare colectivă, Mattis însuși a fost primit cu neîncredere în Asia, în timpul conferinței de la Shangri-La. Ulterior, pe 5 iunie, pentru a repara avaria, vicepreședintele Pence îl asigura pe secretarul general al NATO, pe scena Atlantic Council, că „angajamentul nostru este neclintit. Statele Unite sunt decise... să trăiască în acord cu principiul că un atac asupra unuia dintre noi este un atac asupra tuturor“. Președintele însă nu putea să tacă la nesfârșit. De asta poate conferința de presă a lui Trump a fost o formă de „clean-up duty“ în care a acceptat coordonatele establishment-ului. Oare se va întâmpla asta și în cazul interferenței ruse? Despre care Comey (alături de întreaga comunitate de intelligence) afirma fără ambiguitate tot în celebra audiere: „rușii au făcut-o premeditat, cu eforturi tehnice copleșitoare. A fost o campanie de măsuri active condusă de la cel mai înalt nivel al guvernului.(...) Este cât se poate de unfake“.
