De același autor
Zilele acestea, Comisia Europeană a propus statelor membre reducerea voluntară cu 15% a consumului de gaze în perioada august 2022 ﹘ martie 2023, comparativ cu media pe ultimii 5 ani în aceeași perioadă, în așteptarea unei posibile întreruperi totale a importurilor de gaze rusești. Propunerea a pus pe toată lumea pe jar. Deja unele state ﹘ Portugalia, Spania sau Grecia ﹘ spun că se vor opune, iar Ungaria chiar a început negocieri separate cu Gazprom pentru o cantitate suplimentară de 700 de milioane de metri cubi în lunile următoare. Este puțin probabil să se ajungă la vreun consens european. În schimb, efectul propunerii va fi să creeze falii profunde în UE chiar în momentul în care era esențial să fim uniți în fața agresiunii rusești în Ucraina și să facem față împreună șantajului energetic al Gazprom.
Cum s-a ajuns aici? În urmă cu câteva săptămâni, discuția la nivel european era cu totul alta. Se vorbea de o eventuală plafonare a prețului gazului importat din Rusia, iar mai înainte se discutase chiar un embargo asupra gazului rusesc. A fost însă suficient ca Gazprom să-și umfle un pic mușchii, întrerupând livrările câteva zile pe Nord Stream 1, ca să se iște o panică generalizată între politicieni și consumatori, iar rezultatul este cel pe care îl vedem. Putin probabil își freacă mâinile de bucurie. În realitate, cartea pe care o joacă Putin este foarte proastă, iar singura lui șansă de reușită e dacă ne lăsăm intimidați și ne arătăm slăbiciunea.
Eroarea fundamentală – pe care UE nu o făcea însă în urmă cu câteva săptămâni – este că pornim de la ipoteza că Putin are flexibilitate infinită să oprească gazul atunci când vrea el. Unii comentatori mai emotivi spun chiar că Rusia ar putea să închidă definitiv robinetul încă din acest moment. În realitate, Putin blufează ﹘ nu există opțiunea de a închide gazul mai mult de câteva zile sau unor țări individuale, nu întregii Uniuni Europene și nu pe termen lung. Miza lui este să ne divizeze pentru ca UE să nu mai facă front comun în fața agresiunii lui în Ucraina, să nu mai trimită arme, să nu mai poată adopta sancțiuni. E problema noastră și doar a noastră dacă acest bluf îi și reușește.
De ce nu are Kremlinul ași în mânecă când vine vorba de gaz? S-a vorbit mult despre faptul că, în 2021, UE depindea în proporție de 40% de importurile de gaz rusesc, dar se discută foarte puțin că Rusia e mult mai dependentă de exporturile către UE decât invers. Asta, deși UE reprezintă 70% din exporturile Gazprom (sau 30% din producție). La fel, se vorbește foarte puțin despre cât de inflexibilă e producția de gaze, deși am văzut cu toții ce s-a întâmplat pe piața globală a gazului în 2020-2021. În 2020, producția globală a trebuit redusă din cauza scăderii cererii pe timp de pandemie, iar în 2021, odată cu revenirea economiei, reluarea producției închise a necesitat timp, efort și bani, ajungându‑se la un deficit global și o criză mondială a gazului pe parcursul întregului an.
Să vedem opțiunile lui Putin. Dacă produci o anumită cantitate de gaz, poți doar să-l consumi intern, să-l dai la export sau să-l înmagazinezi; reducerea producției e o soluție de ultimă instanță, extrem de costisitoare, și care poate deteriora pe termen lung capacitatea de producție chiar când se intenționează reluarea ei mai târziu. Nu e ca și când ai avea un robinet pe care îl dai mai tare sau mai încet, în funcție de nevoie; vorbim de niște mii de sonde dintre care trebuie închise o parte (sigilate), echipamentele și conductele nefolosite se deteriorează în timp, iar redeschiderea sondelor presupune lucrări la fiecare sondă și în multe cazuri presiunea gazului după redeschidere poate fi mai mică. Chiar dacă Gazprom a demonstrat anii trecuți că își poate varia producția de la an la an cu câteva procente (5-7%, între 2019 și 2021), să taie încă 10-15% va costa din ce în ce mai mult și va fi mai dificil. În plus, zăcămintele din care Rusia vinde Europei sunt greu accesibile pentru alți consumatori de export, de pildă, dacă vor dori să vândă peste niște ani același gaz Chinei: acest gaz trebuie să traverseze pe conducte întreaga lungime a Rusiei și rețeaua internă de transport n-a fost gândită pentru așa ceva. Dacă se vor închide exploatările din vestul Rusiei odată cu decuplarea accelerată și definitivă a UE de gazul rusesc, probabil vor rămâne închise pentru totdeauna.
Pot rușii să vândă mai mult în altă parte? În ciuda anunțurilor triumfaliste ale Kremlinului din anii trecuți („vom pivota către Asia”), cantitățile care se pot vinde fizic acum către China pe conductă, de exemplu, sunt infime. Pe conducta deschisă în 2019 s-au livrat în 2021 sub 10 miliarde de metri cubi, mai puțin decât consumă România. Dacă adunăm toată infrastructura existentă, LNG sau conducte, capacitatea totală de export non-UE pentru tot gazul rusesc (Gazprom și alții) este de 110 miliarde de metri cubi și e folosită deja la maximum. Nu se poate exporta mai mult anul acesta. Cele două megaproiecte de diversificare a exporturilor rusești de gaze care se discută de câțiva ani (infrastructură LNG și o nouă conductă către China) nu contează acum. Nu vor fi gata nici anul acesta, nici la anul, ci în cel mai bun caz spre 2025-2030, iar aceasta era perspectiva dinainte de războiul din Ucraina. Apoi, zăcămintele din care s-ar vinde gazul sunt în altă parte decât cele din care se exportă spre Europa, vorbim de producție nouă în care trebuie făcute investiții. Niciunul dintre aceste proiecte și nici exploatarea gazului aferent nu pot fi duse la bun sfârșit fără tehnologie și capital occidentale, ceea ce Rusia nu va mai vedea mulți ani de-acum înainte. Prețurile pe care le va accepta China pentru gazul rusesc vor fi mult mai mici sau China nici măcar nu va fi realmente interesată de proiect. China va evita să devină dependentă de Rusia, după ce vede anul acesta ce se întâmplă în Europa, și va avea alternative să-și procure gaz, în timp ce Rusia devine un furnizor captiv.
Ar putea rușii să consume atunci mai mult intern? Puțin probabil, economia rusească e în picaj liber. Estimările conservatoare sunt că PIB-ul va scădea cu cel puțin 10%, dar producția industrială în sectoare care necesită tehnologie avansată s-a prăbușit și cu 50-90%. Cel mai probabil, Rusia va putea menține și chiar impulsiona suplimentar niște sectoare mari consumatoare de gaz, precum industria îngrășămintelor sau petrochimia, dar nu o poate face nelimitat, având în vedere că a crescut pe cât a fost posibil producția încă în 2021. Per ansamblu, chiar cu toate eforturile, pe întreaga economie, cel mai probabil, consumul intern va fi mai mic decât în 2021.
Ar putea rușii să înmagazineze mai mult, ca anul trecut, când au livrat în Europa mai puțin pe conductă și și-au majorat stocurile acasă? Nu, atunci a fost o situație cu totul excepțională. În 2021, cam toată lumea a pornit cu înmagazinare la un nivel foarte scăzut, primăvara fusese rece și consumul industrial își revenise puternic pe la finalul lui 2020. Inclusiv Rusia a pornit cu înmagazinarea la un minim istoric (19%, față de 39% de obicei). A avut, așadar, o rezervă de înmagazinare de circa 25 de miliarde de metri cubi, pe care a putut-o folosi pentru a manipula piața europeană. Dar anul acesta nu mai e cazul ﹘ după iarna ușoară și pornind în iarnă cu înmagazinarea plină, nu mai există nici aici vreo marjă de manevră.
Peste toate acestea, exporturile către UE s-au micșorat deja în prima jumătate a anului ﹘ până acum s-a livrat doar jumătate față de primul semestru din 2021. Chiar dacă n-ar mai tăia Gazprom niciun contract și nici statele membre UE nu și-ar mai reduce consumul, proiecția pentru 2022 e că importurile de gaz rusesc vor fi scăzut cu 30 de miliarde de metri cubi (20%) față de anul trecut.
Date fiind toate aceste constrângeri, Kremlinul nu are marjă de manevră, ci ar fi mai curând disperat să-și poată crește vânzările de gaz spre UE sau Balcani. Poate, în schimb, să blufeze ﹘ Putin îi disprețuiește profund pe politicienii din țările democratice, pe care îi vede slabi de înger, și mizează pe această slăbiciune ca să divizeze UE. El poate amenința cât dorește, dar poate tăia gazul doar pe termen scurt, doar în cantități mici. Și o face, pentru că fiecare astfel de tăiere aruncă în aer prețurile din bursele europene, de care sunt legate și prețurile din toate contractele pe termen lung pe care le are cu ceilalți, încasând mai mult.
În alte cuvinte, miza cea mare acum este să găsim un mecanism care să ne țină pe toți uniți în fața Gazprom și să-i tăiem și banii. Un astfel de mecanism ar fi impunerea unilaterală de către Comisia Europeană, sub formă de sancțiune, a unui plafon de preț (să zicem, la nivelul din 2020) pentru toate importurile de gaz rusesc. Măsura trebuie combinată cu o schemă simplă de solidaritate: dacă Gazprom taie gazul niște zile unor țări, celelalte țări să intervină imediat cu cantitatea lipsă. Întrucât marja de manevră a Gazprom e foarte limitată, efortul ar fi minim și, de fapt, numai existența mecanismului ar fi suficientă să-l descurajeze.
Plafonul de preț pentru importurile de gaz din Rusia ar avea multiple avantaje. În primul rând, ar scădea brusc prețul gazului pentru toți consumatorii europeni, preț împins la valori aberante tocmai de manipulările Gazprom. Apoi, niciun populist din UE – nici guvern, nici partid de opoziție – nu va putea cere negocieri separate cu rușii și nici nu va mai țipa pentru „neatârnare de Bruxelles”: pur și simplu, nu te poți opune legitim la o măsură europeană care scade prețul pentru toți și nici nu poți obține preț mai bun decât UE cu toată greutatea celor 27 de state. Nici cetățenii europeni nu-și vor mai abate atenția de la Ucraina din grija facturilor la încălzire. Nu în ultimul rând, plafonarea prețului pentru gazul rusesc e și o măsură dreaptă: singura mașinărie rusească de făcut bani pentru finanțarea războiului e exportul de energie și aici lovitura va fi cea mai dureroasă. //
