De același autor
Definanțarea unui sistem deja subfinanțat cronic, culpabilizarea în masă a unei categorii profesionale puse la zid și obligată să deconteze un deficit pentru care nu e responsabilă, tăierea burselor pentru elevi și studenți, fragilizarea noilor intrați în sistemul educațional formează o listă care poate continua. Concomitent, asistăm la o campanie mediatică reîncălzită după o rețetă bine cunoscută și concepută să învrăjbească categorii de populație una împotriva celeilalte, după un principiu dovedit în repetate rânduri eficient. Prea ocupați să se blameze reciproc, cetățenii loviți toți de tăierile din Educație nu mai văd, de fapt, că principalii responsabili pentru dificultățile economice de azi își văd netulburați de afaceri, de combinații, de numiri clientelare și de nepotisme.
„Cea mai tristă primă zi de școală din ultimii zeci de ani”, declara Mircea Miclea într-un interviu publicat de Edupedu. Pentru o economie bugetară de 0,02% din PIB, ministerul a ales să fragmenteze comunități școlare, să împingă profesori spre mobilitate forțată și să reducă și mai mult atractivitatea meseriei. În paralel, deficitul bugetar trece de 4% din PIB după primele șapte luni ale anului, iar marii datornici continuă să acumuleze restanțe fără consecințe reale.
Mai la vest, anul școlar se deschidea pe 1 septembrie în Franța sub semnul unor incertitudini similare, păstrând, firește, proporțiile. Și acolo există un deficit masiv de profesori, efectivele în clase cresc, precaritatea suplinitorilor sporește, haosul se instalează din ce în ce mai vizibil în ceea ce zeci de ani a fost mândria Republicii Franceze, coloana vertebrală a egalității de șanse, a democrației și mobilității sociale: sistemul public de educație. Și acolo se fac alegeri criticate vehement de sindicate (necontrolate de PSD!!), iar prioritățile guvernului în materie de cheltuieli stârnesc stupefacția: investiții de milioane de euro în programe destinate implementării inteligenței artificiale în educație, în vreme ce investițiile în resursa umană scad vertiginos. Planul se prezintă, firește, ambalat frumos: centre de excelență, aplicații gratuite pentru sute de mii de elevi, traininguri pentru profesori.
Dar întrebarea este inevitabilă: cum justifici tăierea a mii de locuri de muncă dintr-o profesie esențială, în timp ce anunți triumfal sume impresionante pentru tehnologii încă experimentale? În realitate, IA nu compensează lipsa de profesori. Nu poate înlocui prezența umană, relația pedagogică, autoritatea în clasă. Și, în forma actuală, amplifică inegalitățile.
Investițiile masive în IA în timp ce tai resurse umane sunt un semnal periculos. Ele trădează o gândire contabilă mascată sub un discurs tehnologic: costurile fixe cu profesorii sunt incomode, dar banii pentru proiecte „de viitor” pot fi justificați politic. De fapt, e încă o formă de externalizare a educației către algoritmi, care nu rezolvă criza de personal și nici nu garantează echitate.
La noi nu implementarea inteligenței artificiale este problema, firește. Secătuirea resurselor publice și drenarea înspre privat, sub masca externalizărilor, se practică tradițional, sprijinite de dublul discurs în materie de datorii și deficite. Statul român pierde miliarde prin necolectarea impozitelor, prin scutiri acordate discreționar, prin datoriile uriașe ale unor clienți politici protejați. Însă atunci când vine vorba de Educație, discursul oficial e invariabil același: „Nu sunt bani”. Școala publică devine victima perfectă: nu are putere de negociere, iar costurile politice ale tăierilor sunt minime.
În România, anul școlar a început fără festivisme, dar și fără orizont. Avem profesori descurajați, părinți dezorientați și un stat care preferă să vorbească despre „prioritate națională” în timp ce tratează Educația ca pe o cheltuială dispensabilă. Dacă nu există o schimbare structurală – fiscală, managerială și investițională –, riscăm nu doar să pierdem prezentul, ci să ratăm și tranziția tehnologică ce se construiește în jurul nostru. Deciziile recente în Educație au generat costuri socio-emoționale mari: conflicte între profesori pentru completarea normei, predarea de materii necorespunzătoare pregătirii, salarii reduse. Ele accentuează inegalitățile, afectând mai ales mediul rural, și subminează încrederea în clasa politică, afectând credibilitatea promisiunilor privind Educația.
Degeaba sute de experți și de jurnaliști de investigație arată cu cifre că economia la buget este infimă, dar prețul plătit pe termen scurt și pe termen mediu devine de nesuportat: Guvernul, Ministerul și corul de entuziaști, vrăjiți mai mult sau mai puțin autentic de mirajul marelui sacrificiu necesar, arată cum „firma” România (la atâta se reduce o societate întreagă, în viziunea unora de la care te-ai aștepta la mai mult...) trebuie să se lase salvată de profetul-contabil Bolojan. Spiritul critic și autocenzura par chiar mai intrate la apă în acest caz decât bugetul Educației. Iar mesianismul este singura platformă care pare să funcționeze în România și se declină pe toate liniile ideologice, de la naționalismul postceaușist la salvaționismul libertarian.
