De același autor
Adică, momentul esențial, simbolic și practic, al regimului democratic. Au apărut mărturii ale observatorilor în secții de votare unde președinții aveau dificultăți cu aritmetica de clasa a treia sau cu alfabetul.
Un al doilea tablou ne arată zeci de relatări ale încălcării tuturor regulilor de prudență sanitară în interiorul comisiilor din secțiile de votare și de hărțuire a celor care insistau ca ele să fie respectate (mai ales după deschiderea urnelor, în timpul procesului de numărare a voturilor). Asta, în condițiile în care, ca votant, riscai cel puțin o admonestare severă din partea jandarmului care îți indica să te „distanțezi” de membrii familiei, veniți împreună, din aceeași casă, la votare. Dublul standard, excepția devenită regulă în societatea românească. Dar și o mare încredere în tot ceea ce nu poate fi verificat, un dispreț asumat față de „știință”, privilegierea convingerilor în fața opiniilor documentate. Rezultatul unor zeci de ani deja de degradare progresivă a statutului școlii, de erodare a competenței și de fragilizare economică și socială a profesorilor.
Un cerc vicios infernal, pe care nu-l poți rupe lingușind profesori care nu-și fac meseria și gâdilând sensibilitățile pășuniste ale „dascălilor” dispuși altfel să-și neglijeze elevii prin refuzul de a preda online sub diverse pretexte. Dar nici stigmatizând o întreagă categorie profesională. Evident, nuanțele sunt aici, ca în atâtea cazuri, esențiale. Pentru că nu toți profesorii „refuză” să predea online, unii chiar nu au cum, din diferite motive, în primul rând tehnice. Și dacă ei au cum, elevii sunt uneori în imposibilitatea de a fi la celălalt capăt al lecției: tabletele mult promise de guvern nu au acoperit nevoile reale, rețelele de internet funcționează la fel de prost, în unele zone, ca înainte de 15 septembrie.
Să te retragi cu un aer preocupat și disprețuitor dintr-o conferință de presă respingând „bazaconiile” invocate de unii profesori legitim îngrijorați, pe de altă parte, de respectarea legislației privind protecția datelor personale nu este o atitudine demnă de un prim-ministru. E nu numai ofensator pentru breaslă, dar imprimă, din nou, dublul standard. Când legile convin, trebuie aplicate riguros: amenințări, stigmatizări publice, insulte, elevi amendați, profesori amendați, salarii scăzute, concedieri. Când însă nu pot fi aplicate din cauza incompetenței autorităților și a lipsei de organizare (problema conturilor de mail pentru copii sub 16 ani, abonamente la platforme făcute de pe adrese private de mail ale cadrelor didactice pentru că serviciile de IT nu sunt în stare să creeze adrese instituționale, lipsa tabletelor, improvizații de tot felul ale profesorilor lăsați să se descurce singuri, pe cont propriu și din propriul buzunar, cursuri de formare alternativă inexistente sau doar pe hârtie), atunci ele se transformă în subiect de negociere și se justifică prin „suplețe” antibirocratică. Legislația europeană devine un detaliu supărător, pedant, „o bazaconie” apărută în calea marelui entuziasm guvernamental. Iar tu, șef de guvern, șef de partid, șef de țară, te minunezi apoi că noua societate rezultată din bricolajele amatoristice și inconștiente ale armatei de soldăței disciplinați de la partid disprețuiește profund argumentele autorității, de oricare fel ar fi.
În aceeași logică, nu e surprinzătoare reacția complet lipsită de simț pedagogic a Ministerului Educației în raport cu elevii care au tendința să relativizeze purtarea măștii. Școala așa-zis centrată pe elev amenință cu scăderea notei la purtare, fără să ia seamă la problemele mai generale de context care ar putea favoriza un asemenea comportament. E mai ușor să ameninți cu sancțiuni decât să privești un pic în jur, încercând să înțelegi și să tratezi cauzele mai degrabă, decât să penalizezi efectele.
Degradarea sistematică, în bloc, a unei categorii profesionale și, mai general, a instituției susținute de aceasta (profesori/școală, reprezentanți aleși/parlament, de exemplu) are consecințe nefaste asupra a două din componentele de bază ale democrației: educația și reprezentarea. Ani la rând, lideri de partid și de opinie aparținând unui variat spectru ideologic au construit o narațiune politică implicit antidemocratică, cu două ținte predilecte: profesorii și parlamentul. Parlamentul e o cloacă indistinctă unde nimeni nu știe ce face, toată lumea taie frunză la câini sau ascultă de comenzile politice. Iar responsabilitatea nu o poartă, firește, exact acei lideri care ani după ani au construit mecanisme de antiselecție a cadrelor în interiorul organizațiilor lor, ci instituția în sine, pe care cetățenii ajung să o identifice cu corupția și incompetența unora dintre aleși. Soluția nu este să desființezi parlamentul sau să-l reduci la un unicameralism vag autoritarist (faimoasa soluție a referendumului din 2009), ci să umbli la mecanismele de selecție din interiorul partidelor.
Profesorii, pe de altă parte, sunt acei neterminați care muncesc puțin și se plâng mult, care ar merita toți dați afară și înlocuiți, de ce nu, cu inteligență artificială mult mai obedientă – până la proba contrarie! - sau cu o rețea privată susținută de antreprenori care vând educație așa cum vând mobilă.
În ambele cazuri, tratarea cauzelor structurale ar fi singura soluție. Dar trăim într-o democrație îngropată la naștere. //
