De același autor
Dacă demisia ministrului Cercetării (de care oricum nu se prea auzise mare lucru în timpul mandatului său) nu a fost deloc explicată și nici nu făcut mare vâlvă, demisia ministrului Educației a fost precedată de o întreagă dezbatere legată de inițiativa de modificare a regimului de predare a limbii române în școlile primare cu învățământ în limba maternă. Ministrul și-a explicat inițiativa (care presupunea aducerea unor profesori de limbă română alții decât învățătorii de la clasă) folosind ca exemplu experiența trăită la începerea anului școlar, când, prezent la câteva școli din regiuni majoritar maghiare, nu ar fi fost înțeles de elevii de acolo.
Situația predării limbii române în zonele locuite în majoritate de cetățeni maghiari este dezbătută intens și constituie un subiect de discuție permanentă atât în interiorul comunităților respective, cât și în afara acestora. Principala problemă semnalată este legată de metodele de predare folosite: manuale, profesori insuficient calificați. Iar problema cunoașterii insuficiente a limbii române este semnalată și de membri ai minorității maghiare, mai cu seamă de aceia care aleg să-și facă studiile sau să-și construiască o carieră în afara limitelor geografice ale localităților/comunităților de baștină.
O asemenea situație este, însă, în același timp, o foarte prețioasă monedă politică. Nu e foarte clar de ce sau când a decis ministrul Valentin Popa să schițeze o disidență fără șanse de izbândă, construită exact pe acest subiect sensibil și mereu actual. Argumentul invocat, anume că „limba română nu se negociază“, apare într-o lumină ridicol-grotescă, pornind de la un personaj cunoscut pentru incapacitatea de a produce o frază închegată coerent. Este, așadar, greu de crezut că factorul declanșator a fost o dragoste fulgerătoare pentru gramatica limbii române sau pentru subtilitățile expresiilor ei literare. Ministrul Popa s-a crezut aparent mai puternic decât UDMR și a pariat greșit. Iar UDMR, această formațiune cameleon al cărei unic scop, aproape de la înființare, a fost să-și asigure prezența la guvernare, indiferent cu cine s-a aliat, a ieșit întărită suplimentar. PSD are nevoie în parlament de voturile UDMR, s-a văzut în multe rânduri cât de importantă este asigurarea unor majorități confortabile.
Contextul lansării inițiativei a fost și el unul problematic. În plin circ mediatic (pentru că atât s-a dovedit a fi) al penibilei disidențe din interiorul partidului de guvernământ, orice demers ministerial în afara liniei trasate de partid trebuia aspru penalizat. Nu de dragul unui principiu (conceptul este, de altminteri, inexistent în limbajul majorității guvernamentale), cât pentru a da semnalul corect de autoritate absolută deținută și exercitată de liderul partidului. Reacția șefului de facto al guvernului (într-o tradiție care evocă mult mai mult regulile unui clan mafiot decât pe acelea ale unui partid într-un regim democratic) a întărit suplimentar punctul de vedere al UDMR.
Problema în cazul acestei demisii (ca, de altfel, a oricărei alteia din acest guvern catastrofal) este că nu sancționează calitatea mandatului, ci fidelitatea față de partid. Așa cum se întâmplă în regimurile partidului-stat, separația igienică și profilactică dintre calitatea actului de guvernare și performanța ca activist de partid este subțiată până la dispariție. Pentru președintele PSD, remanierea mult trâmbițată (și amânată acum după 7 octombrie) va viza nu performanțele profesionale ale miniștrilor, ci calitățile de comunicatori ale membrilor guvernului. Dacă situația generală a guvernării nu ar fi atât de sumbră, te-ar umfla râsul: cu un prim-ministru scoasă direct din „lumea celor care nu cuvântă“, miniștrii vor fi penalizați pentru slabele calități de comunicatori. Ce mai contează că ministrul Educației nu cunoaște regulile acordului dintre subiect și predicat, important este că nu a respectat directivele partidului.
Interimatul la minister este asigurat de Rovana Plumb, titulară a portofoliului Fondurilor Europene, fost ministru al Mediului și Muncii în Guvernele Ponta, anterior europarlamentară pe listele PSD, un personaj important în aparatul de partid. Nicio expertiză, firește, în chestiunile legate de portofoliul deținut, fie și interimar. Dar, pe de altă parte, o opțiune mai puțin indigestă decât cea vehiculată inițial, unde interimatul ar fi fost gestionat de Viorica-Vasilica Dăncilă, care nu mai este lăsată să vorbească liber nici măcar la conferințele de presă comune cu președintele partidului.
Demisia ministrului nu are, de fapt, nicio relevanță pentru mersul înainte sau înapoi al învățământului, fie el majoritar sau minoritar. Tema legitimă a predării limbii române minorităților, care merita dezbătută așa cum se cuvine, a fost îngropată astfel, încă o dată, în politica de partid a PSD, pe de o parte, și în oportunismul arivist care ține loc UDMR-ului de doctrină, pe de alta. La cât de disfuncțional este sistemul de învățământ românesc și cât de departe a ajuns nepăsarea guvernamentală în ceea ce-l privește, educația ar fi meritat măcar o demisie mai demnă. Că la un ministru competent nimeni nu (mai) speră de mult.
