Despre exercițiul pierdut al interesului comun

Protestele din ultima lună și amploarea lor fă­ră precedent au indicat că opinia publică din România are un potențial fenomenal de coa­gu­lare în jurul unei idei. Sutele de mii de oa­meni ieșiți pe străzi au cerut, de fapt, respectarea unui prin­cipiu fundamental al de­mo­cra­ției: nimeni nu e mai pre­sus de lege, iar legea trebuie să fie egală pentru toți. În mod paradoxal, însă, o so­li­da­ritate similară e mai greu de imaginat/obținut în cazul unui grup profesional fie și de 100 de persoane. Ideea coagulării în jurul unei opinii unitare sau al unei mize importante, eventual (dar nu obli­gatoriu!) în schimbul anumitor comodități de parcurs, este, încă, un exercițiu rar pentru grupurile sau corpurile profesionale din Ro­mâ­nia. Explicațiile sunt multe și diverse: una din­tre ele ar putea fi că ideea sindicală, bu­nă­oa­ră, după ce a fost complet distrusă de re­gi­mul comunist, s-a văzut încă o dată, și poate chiar mai eficient, înăbușită de privatizarea sin­dicatelor de după 1989, devenite rapid o afa­cere personală a liderilor, dispuși să-și mo­ne­tizeze poziția și influența prin transformarea or­ganizațiilor sindicale în remorcă de partid.

În orice parte ne-am uita, lucrurile stau cam la fel: unitate? solidaritate? spirit de breaslă? interes comun? Academicienii se poticnesc cul­pabil și solemn în fața măreției Institutului Le­vantului, lăsând cu ușurință deoparte vo­cația de apărare a prestigiului științific al ins­ti­tu­ției; marile universități au dificultăți să-și găsească o vo­ce comună, deși în joc se află supraviețuirea pe termen me­diu și lung; sindicatele din în­vățământul preuniversitar sunt divizate și slabe și se complac în supa reîncălzită a eternei gar­gariseli despre „menirea dascălilor“.

În multe dintre aceste cazuri, lip­sa de solidaritate a corpului profesional, dificultatea de a adopta o poziție coerentă pornind de la principiul pe care sunt cons­truite democrațiile moderne - interesul co­mun - duc la risipă, la cheltuirea aberantă a banului public, la stagnare. Alteori, tăcerea e complice la tragedii. Acum mai bine de o ju­mă­tate de an izbucnea scandalul Hexipharma, dez­văluirile făcute de Tolontan și echipa lui ară­tau oroarea în serial, lumea vedea șocată ce­ea ce de fapt bănuia de atâta timp, de la prie­teni, cunoștințe sau din tragice experiențe di­recte. Opinia publică mai descoperea însă ce­va, anume că în spitale lucrurile erau cu­nos­cute de mult, dar trecute sub tăcere. Din tea­mă, din complicitate, din comoditate, din la­și­tate, personalul medical a închis în multe ca­zuri ochii, și-a astupat cât a putut urechile.

Spitalele românești sunt, cu puține excepții - am putut citi și vedea cu toții -, un soi de ru­letă rusească. Săptămâna trecută, încă două cazuri de infecții nozocomiale soldate cu de­ce­sul pacienților au ajuns în atenția presei și au agitat spiritele. Dar nu suficient. După scan­dalul Hexipharma, care s-a dizolvat între timp precum dezinfectanții pe care-i vindea, spe­ran­ța în reformarea sistemului din sănătate s-a îndreptat către noul ministru Vlad Voi­cu­lescu. Rezultatul muncii imense din lunile, pu­ți­ne, pe care le-a avut la dispoziție în fruntea mi­nisterului au ajuns să capete forma OUG 79/2016 privind depolitizarea mana­ge­men­tu­lui în spitale. Noul parlament a trecut însă voi­nicește la treabă și a respins-o la Senat. Ar exista încă o brumă de speranță la Camera De­putaților, unde ar mai fi loc pentru ne­go­cie­rea unor amendamente, și nu pentru respin­gerea ei în bloc. Vom vedea.

Voința coaliției majoritare nu este însă un mo­tiv real de surpriză. Nimeni nu se aștepta ca în actualul parlament reforma în sănătate gân­dită și proiectată de Vlad Voiculescu îm­preu­nă cu echipa lui să fie primită cu aplauze. Coaliția majoritară nu putea fi suspectată că ar susține o reformă care propunea metode trans­parente de selectare a managerilor, de de­­politizare a numirilor, de reducere a chel­tu­ie­li­lor umflate și inutile, de control efectiv și efi­cient al sumelor care se scurg prin spitale. Ce­ea ce este îngrijorător în toată povestea aceas­ta, care se încheie, inevitabil, cu pierderi de vieți omenești, este tăcerea, în ansamblu, a breslei asupra unor situații care afectează endemic mediul și exercitarea profesiei.

Așa a fost posibil un caz precum ne­ve­ro­si­mi­lul Secureanu, fostul director a Spitalului Ma­laxa. Așa sunt posibile, zi de zi, tragediile ca­re-și mai croiesc drum în paginile ziarelor.

În învățământ, dramele nu sunt direct mă­su­ra­­bile în vieți omenești, dar nepăsarea, ne­gli­jen­ța, indolența, incompetența din instituții, co­rup­ția și reaua voință vin și de acolo. Din in­ca­pa­ci­tatea unor corpuri profesionale de a-și iden­tifica scopuri și interese comune, care ar pu­tea coagula atitudini și acțiuni unitare și efi­cien­te, cu beneficii pentru întreaga co­mu­ni­ta­te. Cum mult mai bine spunea Tocqueville (cu aproape 200 de ani în urmă), „interesul bi­ne înțeles nu este o doctrină înaltă, dar e lim­pe­de și sigură (...); ea propune, în fiecare zi, mici sacrificii; singură nu ar putea să facă un om să devină virtuos; dar formează o mul­ți­me de cetățeni corecți, sobri, moderați, pre­vă­zători, stăpâni pe ei înșiși; și dacă nu duce la virtute prin vo­ință, ea îi apropie pe ne­sim­­țite de aceasta prin obișnuință“. (Alexis de Tocqueville, Despre de­mo­crație în America, trad. Claudia Dumitriu, Bu­curești, Humanitas, 1995, vol. 2, p. 136).