De același autor
„Sunt probleme care trebuie rezolvate pe verticala sistemului de educație în ceea ce privește o serie de aspecte care de-a lungul timpului au dus la aceste distorsionări.” Fraza aparține (încă) prim-ministrului Nicolae Ciucă, dar poate fi ușor folosită ca exemplu de consistență a mesajului executivului către profesori. Nu numai în ultimele luni, ci de-a lungul întregii epoci de aur a României educate (ca să nu mai aducem în discuție și precedentele administrații).
Pe 22 mai s-a declanșat greva generală în învățământul preuniversitar, prima de acest fel în Educație după 18 ani, după cele din 2000 și 2005. Participă, potrivit liderilor sindicali, aproximativ 150.000 de cadre didactice, la care se adaugă în jur de 50.000-60.000 din personalul auxiliar și nedidactic. Decizia a fost luată după negocierile eșuate de la Guvern din 21 mai, unde prim-ministrul le-a reproșat, se pare, sindicaliștilor că „și-au ales cel mai prost moment posibil din ultimii 10 ani”. Nu neapărat pentru că bat la ușă bacalaureatul și evaluarea națională, ci pentru că se produce exact în perioada transferului funcțiilor în interiorul coaliției guvernamentale, ceea ce ar genera „instabilitate”.
Într-o perspectivă mai generală, pentru executiv niciun moment nu e bun pentru declanșarea unui conflict de muncă, așa încât iritarea unui politician deranjat din programul duminical de negocierile cu profesorii nici nu poate stârni prea multă mirare. Pe de altă parte, profesorii au la dispoziție puține momente în anul școlar când pot atrage atenția guvernanților și opiniei publice: o grevă în octombrie sau februarie nu are nici pe departe impactul uneia în mai-iunie. Perioada examenelor este, din păcate, și una dintre puținele când opinia publică își mai aduce aminte de școală și de problemele ei sistemice.
Pentru PSD, greva profesorilor este un teren de negociere suplimentar în reîmpărțirea portofoliilor, ceea ce se și întâmplă sub acoperirea unei intense preocupări legate de revendicările sindicatelor. Pentru liberali și pentru patronul maxim al educației, locatarul de la Cotroceni, situația este mai puțin confortabilă: portofoliul liberal-prezidențial are deja în compoziție chinuitele legi ale Educației, un tablou general dezolant al învățământului și un minim istoric al alocației bugetare pentru Educație. Un palmares dificil de împachetat mediatic în campania electorală care bate la ușă, chiar dacă departamentul media al liberalilor se străduiește deja, fără rezultate notabile, să construiască imaginea unui premier care cunoaște agenda și se implică.
Pe lângă iritarea vizibilă a puterii, deranjată din baletul ei penibil și costisitor de redistribuire a resurselor și portofoliilor, există inevitabil corul rostitorilor de mantre lansate și întreținute și ele de foști premieri sau președinți: profesorii primesc cât merită, au viața mai ușoară și vacanțe mai lungi, profesorii se îmbogățesc toți din meditații, profesorii sunt plagiatori, profesorii sunt abuzatori etc., etc... Traian Băsescu în primul mandat prezidențial, Călin Popescu Tăriceanu în perioada șefiei executivului au contribuit masiv la fixarea acestor falsuri și generalizări catastrofale pentru percepția publică a unui domeniu oricum victimă a subfinanțării și a lipsei de prestigiu. Ca să nu mai amintim cum au contribuit toți cei evocați mai sus și mulți alții la politizarea Educației și, în consecință, la decredibilizarea galopantă a sistemului.
Nu e de mirare, așadar, după ani la rând de dezinformare și demolare a statutului unei profesii, că publicul e destul de împărțit: nu pare a se degaja o masă critică de susținere a grevei, deși ea este în sine un exercițiu de salutat și, de ce nu, de urmat și de alte categorii profesionale, mai cu seamă în contextul unei fracturi masive între agenda publică reală și cea a puterii politice.
E greu de anticipat în acest moment dacă declanșarea grevei va avea rezultatele preconizate, sperate de liderii sindicali. Nu au existat prea multe momente, de 9 ani încoace, ca să nu spunem de 33 de ani încoace, când profesia și domeniul educației să fi fost în mod consecvent considerate prioritare în politicile publice. Nu sunt aici locul și timpul pentru un istoric al nepăsării, delăsării și ideologizării care au marcat pe termen lung educația României democratice. Dar există un amestec toxic în narațiunea publică propagată, care combină exaltarea „performanței” cu lapidarea „eșecului”: nu există nimic în mijloc, vârfurile sunt premiate, repetenții sunt ascunși sub covor.
Regimul politic românesc a avut doi președinți profesori: unul în universitar, Emil Constantinescu, altul în preuniversitar, Klaus Iohannis. Primul a fost prea repede învins de sistem ca să se mai poată dumiri ce e de făcut, în termeni generali, cu Educația. Al doilea a avut prea mult timp pentru îngustimea viziunii. Cu totul, am avut foste cadre didactice în cea mai înaltă funcție a statului, ceea ce putea să imprime o direcție în orientarea programelor, mai bine de o treime din perioada post-1989. Și cu toate acestea, nu numai că Educația și statutul profesiei nu s-au consolidat, ci și par să se fi erodat masiv, pornite oricum de la ceea ce consideram la vremea respectivă că este un „minim istoric”. //
