De același autor
În amețitoarea poveste a distrugerii învățământului (și deci a oricărei șanse la schițarea unui regim democratic), ultimul episod a avut ca subiect principal sporul de doctorat, desemnat inamicul public numărul unu săptămâna trecută. După ce că profesorii din universitar huzuresc cu ore puține, mai parazitează sistemul și cu cele câteva sute de lei nemeritate pentru o diplomă care condiționează oricum accesul la sistem și care în plus aruncă România în deficit. Evident, s-au găsit destule voci în spațiul public care să apere această măsură. A fost adusă în față eterna comparație atât de absurdă cu Germania. Nu de diplome ducem lipsă, a mai spus prim-ministrul, gândindu-se poate la colegul de cabinet cu plagiat dovedit, dar lăsat să conducă în continuare un minister care are de-a face teoretic cu justiția.
Inutil să spui, cum au făcut-o atâția colegi, că dacă vrei comparație cu Germania, ridică-te întâi la standardele învățământului de acolo. E plin internetul de analize documentate, cu argumente, cu cifre, cu fapte, cu soluții. E materie pentru 10 reforme reale ale educației, nu una. E atâta capacitate de inovație, de cunoaștere, de expertiză reală, încât ochelarii de cal ai celor care se luptă azi cu profesorii depășesc orice argument al bunului simț și al bunelor intenții. E o combinație de frustrare, de complex de inferioritate și de solidaritate în protejarea privilegiilor camarazilor întru antidemocrație.
Pentru că ce avem azi? De mai bine de jumătate de an, o campanie de austeritate care trece netulburată și în pofida evidenței pe lângă orice soluție care ar atinge fie și cu o floare privilegiile unei oligarhii transpartinice. În schimb, din nou, sunt scoase din sertar vechile stereotipuri din 2008–2010, care lovesc din nou pe cei deja loviți. E curios, dacă nu chiar neverosimil, cum, dintre toate categoriile și sectoarele posibile, învățământul la toate nivelurile, subfinanțat cronic, este din nou scos principal responsabil pentru impasul României. România s-a adâncit în deficit pentru că profesorii au ore prea puține. România riscă incapacitatea de plată din cauza sporului de doctorat. România e amenințată strategic de numărul de diplome. România e destabilizată de numărul prea mare de studenți. Nu pentru că suntem la cote minime istorice și europene de colectare a impozitelor de la marii datornici și evazioniști. Nu pentru că suntem printre ultimele țări ale UE fără impozitare progresivă. Nu pentru că legile sunt croite la comandă pentru marele capitalism amoral și extractiv. Nu pentru că avem o oligarhie tribală și coruptă până la măduvă care confecționează țapi ispășitori și îi contemplă apoi satisfăcută pe „inamicii intimi ai democrației” (o sintagmă a lui Țvetan Todorov) cum înghit momeala și le fac treaba.
Iresponsabilii este titlul ultimei cărți publicate de istoricul francez Johann Chapoutot despre venirea lui Hitler la putere. Aflăm din această carte, așa cum putem să aflăm din multe alte analize extrem de pertinente despre ascensiunea extremei drepte nu numai în Germania, dar și de aiurea, că nu regimul democratic a permis o asemenea oroare a istoriei, ci, dimpotrivă, refuzul clasei politice de a juca după regulile democrației, în speranța că prin cooptarea unui partid și a unui individ pe care să-l poată „controla” vor reuși să-și păstreze privilegiile în numele stabilității.
Scopul nu e încă o analogie facilă cu Europa dinainte de Al Doilea Război Mondial; nu numai pentru că rețeta a fost ultrautilizată, nu întotdeauna corect, ci și pentru că analogiile nu sunt de mare ajutor în această formă. Un soi de „profeții despre trecut”, cum suna emisiunea de la sfârșitul anilor ’90 care-l avea ca invitat permanent pe Silviu Brucan. Dăm în bobii istoriei ca să vedem cum va arăta viitorul, un fel de Casandre rătăcind prin Țara Oglinzilor.
Putem totuși extrage învățăminte și avertismente utile din exemplul de mai sus. Printre altele, mai degrabă o constatare legată de felul cum a fost popularizată democrația în România anilor 1990. Pe de o parte, mineriadele ca expresie a corecțiilor directe operate de „voința populară” încărcată în trenuri, mințită și instrumentalizată de un regim disperat să mențină controlul și legitimitatea uzurpată în decembrie 1989: anti-intelectualism în stare pură, primitivă, oameni bătuți pe stradă pentru ochelari și bărbi, emblema intelectualului. Pe de altă parte, o intelighenție care a ales să ventileze prin cel mai influent ecosistem editorial din anii 1990, pe lângă multe alte cărți valoroase, cele mai insidioase și toxice discursuri ale antidemocrației: un elitism ultracapitalist plămădit de ucenici vrăjitori care i-au dat drumul în tranziția postdecembristă, cultivând o clasă politică aparent prietenă a intelectualilor, dar de fapt profund anti-intelectualistă.
Oligarhia anti-intelectualistă, extractivă și în esență antidemocratică plămădită din ingredientele enunțate mai sus este la putere de cel puțin 25 de ani, cu nume diferite, dar făcând mereu același lucru: tăind, prin așa-zise reforme, șansa reală a României de a deveni, la un moment dat, o democrație. Toate semnele arată că această oligarhie se pregătește să treacă ștafeta noii generații de AUR, crescute în online-ul pandemic.
