De același autor
Se dezbate zilele acestea foarte intens modelul carantinei cu școli deschise versus modelul școlilor închise, fără carantină. Argumente inepuizabile, de o parte și de alta. Grafice, tabele, rate de infectare, rate de pozitivare, testări în masă versus testări în focar, testare pentru izolare versus testare pentru relaxare. În Anglia, Franța, Germania, autoritățile confinează, dar țin școlile deschise. Altele, cum ar fi Belgia, închid totul, inclusiv școlile, dar lasă deschise librăriile, asimilate categoriei „comerțului esențial”. În fiecare dintre cazuri, există elemente palpabile, coerente și cât de cât predictibile care să susțină politicile sanitare și administrative – în măsura în care predictibilitatea este un deziderat greu de atins în actualele circumstanțe. Dau măcar senzația – ceea ce e deja esențial – că oricât de supărătoare, constrângătoare ar părea, restricțiile au un sens, o motivație și o finalitate oarecare. Utilizează, altfel spus, o pârghie constitutivă a țesutului politic și social modern, care este încrederea.
Cum România încă șovăie la granița modernității, reperele nu sunt similare. Se fabulează copios pe tema „centru-dreapta modern”, fără să avem habar ce înseamnă măcar modernitatea (instituțională aplicată). Autoritățile ies în fiecare seară întărind convingerea fiecărui cetățean lucid că e lăsat pe cont propriu; comunicarea se face, exact ca la începutul pandemiei, în cheie politicianistă și electorală, dacă nu e răstită cu ton de milițian șef de post într-o comună, pe la 1985 toamna. Cifrele sunt ajustate ridicol: politicile publice nu sunt elaborate pe baza studiilor sau statisticilor, ci le determină. Nu suntem pregătiți să trecem în scenariul roșu? Nu-i nimic, inventăm criterii noi, răsturnăm numărătorile. Nu suntem în stare să renovăm școlile? Aveți puțintică răbdare, învârtim cifrele și le închidem de tot. Gestiunea pandemiei aplică modelul basmelor lui Ispirescu: „Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”.
Nimic din ce auzim, vedem, trăim zilele acestea în România, din direcția instituțională, nu sugerează o guvernare care să dea doi bani pe stimularea încrederii, a siguranței. Bâlbâielii neconvingătoare a politicilor în educație îi răspunde degringolada din sistemul sanitar. La opt luni de la debutul pandemiei, DSP București, prin postările unui proaspăt viceprimar, „arhanghel al societății civile”, erou al profesionismului în sănătate, face apel la voluntari pentru liniile telefonice de criză COVID, ca pentru Teledon. O mărturisire mai clară a incapacității statului și a heirupismului nu se putea nici măcar inventa.
Elevii francezi s-au reîntors la școală pe 2 noiembrie, după două săptămâni de vacanță. Vacanță în care l-au comemorat pe Samuel Patty, profesorul de istorie asasinat, în care au fost martori, împreună cu o întreagă lume înmărmurită, la alte două atentate sângeroase, dintre care unul la Nisa, oraș deja însângerat de două ori în ultimii ani. Toate acestea, pe fondul din ce în ce mai restrictiv al noilor măsuri de siguranță sanitară. Franța, ca și alte țări din Europa, a ales din nou opțiunea confinării. S-au închis, din nou, teatre, muzee, baruri, restaurante, săli de spectacol. Se iese din nou numai la cumpărături și la serviciu, cu declarația pe proprie răspundere în buzunar. Apelul la unitate al președintelui Macron s-a făcut auzit așadar în două contexte diferite, dar care zguduie simultan Franța: rezistență și înțelepciune în confruntarea cu terorismul și cu urmările crizei sanitare. E greu de întrevăzut însă o calmare a spiritelor, într-o lume din ce în ce mai captivă în propriile convingeri.
Noul chip al lumii, așa cum îl vedem de opt luni încoace, nu e mai tolerant, mai deschis, mai dornic să se pună în locul celuilalt, așa cum unii apostoli ai binelui sperau la începutul aventurii pandemice. E la fel de înclinat să excludă, agresiv și violent, orice contravine propriului orizont, inevitabil limitat. Lumea „nouă”, lumea „de după” – cum se spune, cu un nemăsurat și ridicol nombrilism – s-a cuibărit în culcușul fără perspective al confinării și refuză să mai iasă de acolo.
Nu trebuie însă supralicitat nici în sens invers: lumea nu e fundamental mai rea, mai intolerantă, mai ermetică în raport cu emoțiile, nevoile, convingerile celorlalți. Poate mai isterică și mai obsedată de ea însăși decât de obicei.
Ne-am obișnuit, de la începuturile modernității „noastre”, să ne legănăm în credința perfectibilității încadrate instituțional. Dacă ești un bun cetățean, societatea va merge înainte. Dacă faci ce trebuie: muncești cinstit, votezi, te implici, ești credincios/tolerant/civilizat etc., lucrurile vor merge, irepresibil, în direcția bună. Cum spunea Leibniz, există undeva un model perfect, cea mai bună dintre lumile posibile, care ne oferă garanția unui liman (la el nu părea evident că limanul e aici, dar motivația de a-l căuta rămânea suficient de puternică). Diferența stă probabil în distanța de parcurs: și unul dintre vehicule e educația. Sunt părți ale acestei lumi care doresc să ofere societăților lor măcar speranța ameliorării. Altele, în mod evident, devin captivele unei rețele hrănite din ignoranță, debusolare și limitare. Norocul individual, se pare – dacă există unul –, este să te naști de o parte sau de alta a acestei frontiere. //
