De același autor
Cum să convertești în caricatură o temă de dezbatere dureroasă, reală și actuală? Cum să îngropi, de fapt, o problematică alarmantă, cum este cea a problemelor emoționale și psihologice ale elevilor ținuți un an întreg departe de cadrul de socializare al școlii, într-un subiect de polemică partinică, transferând în acest fel atenția publicului de la ceea ce ar fi fost normal să ocupe dezbaterea publică la confruntări între diferite facțiuni din interiorul PNL, aflat în prag de alegeri interne, cu concursul unor foști miniștri ai educației din guvernele anterioare?
Cam asta s-a întâmplat săptămâna trecută cu mediatizatul caz de la Școala gimnazială „George Bacovia”, soldat cu demiterea inspectorului școlar al Capitalei, caz repede exploatat de vocile mai mult sau mai puțin afiliate opoziției, ca fiind unul politic. Conform declarațiilor ministrului educației, decizia de a-l demite pe inspector a fost luată ca urmare a declarațiilor nepotrivite și lipsite de empatie ale funcționarului în cauză, care nu a evaluat corect implicațiile cazului și s-a grăbit să-l minimalizeze, considerându-l o joacă între copii și nu, așa cum a părut că îl evaluează ministrul, un efect al destabilizării emoționale a elevilor după un an de pandemie.
Discuția ar fi putut fi urmată de altfel pe firul impasului psihologic trăit de mulți copii destabilizați de școala online, nu numai în capacitatea de a dobândi cunoștințe și de a avansa din perspectivă școlară, ci și în interacțiunile facilitate de școala „față în față”. O temă conexă ar fi fost cea a instituirii reale a consilierului școlar, rol îndeplinit azi mai mult pe hârtie, așa cum sunt, din păcate, atât de multe proiecte dintre cele legate de reforma educației.
Într-o intervenție la un post de televiziune, ministrul educației a menționat explicit nevoia sistemului preuniversitar din România de a urmări mai eficient starea de bine psihologic a elevilor și nu numai performanțele școlare. România educată trebuie să fie și echilibrată emoțional, nu-i așa? În principiu, preocuparea exprimată de ministru este pe deplin justificată. Nu sunt suficienți consilieri și psihologi în școli, deși facultățile de psihologie din țară prosperă și sunt pline de studenți. Pe de altă parte, nu se face, din păcate, o selecție reală a profesorilor pornind de la capacitățile și profilul psihologic. Evaluările cadrelor didactice conțin din ce în ce mai multă birocrație și din ce în ce mai puțină verificare reală a calității actului didactic, cu tot ceea ce înseamnă el, inclusiv latura pedagogică.
Ideea evaluării profesorilor de către elevi, lansată în spațiul public în ultimele zile și evocată de ministrul de resort, este foarte puțin explicată și înțeleasă. Pe de o parte, elevii și o parte din părinți exultă pentru că au senzația că în felul acesta capătă acces la un instrument de control pe care îl aveau înainte numai în mod oficios. Și că vor avea, de exemplu, puterea să influențeze actul didactic. Pe de altă parte, o bună parte dintre profesori nu înțeleg de fapt nici ei ce înseamnă în mod real această evaluare, temându-se că ea va ajunge să încline balanța evaluărilor anuale și că va avea impact asupra salarizării sau a distribuirii normelor didactice. Alții declară că evaluarea este instrumentul exclusiv al profesorilor în raportul lor de autoritate cu elevii și că acest raport nu poate funcționa cu termenii inversați, cu riscul de a deturna întreg sensul acestui proces.
Toate aceste interpretări uită că, prin natura ei, meseria de profesor e în permanență dependentă de reacții și de rezultatele elevilor. Și că pe cât este de firesc ca profesorul să rămână profesor, iar elevul elev, tot pe atât de normal ar fi ca ambele părți să poată învăța una de la cealaltă. Evaluarea, aplicată înțelept și fără să devină un instrument de presiune sau șantaj, poate să ușureze procesul.
Toate aceste subiecte au fost deocamdată puse în umbră de scandalul demiterii inspectorului. Motivul- caracterul inacceptabil al unor declarații- ar putea sta mai ușor în picioare dacă nu ar fi atât de atipic inclusiv pentru predecesorii din același partid ai ministrului, pentru care declarații mult mai „inacceptabile” nu au dus la decizii similare și nici măcar, adesea, la sancțiuni mai puțin severe. Pentru că ceea ce pare a fi în joc în următoarea perioadă este marea campanie de organizare a concursurilor de directori școlari. Practica politizării funcției de director de școală a căpătat deja o nedorită tradiție în învățământul preuniversitar și, după cum istoria recentă ne indică, este prin definiție transpartinică. Fosta ministră PNL a educației Monica Anisie a fost în repetate rânduri criticată pentru lipsa de transparență în cazuri similare.
Demiterea inspectorului școlar pe București este exploatată în sens politic și de voci ale opoziției, nu neapărat formal afiliate politic, cum este un alt fost ministru al educației rămas în memoria publică asociat mai degrabă cu o confuzie de ordin zoologic (vulpea în locul lupoaicei), decât cu mari reforme în domeniul educației. Viteza de reacție în cazul inspectorului este, în acest context, o confirmare că decizia are motivații politice, dar că aceste motivații deranjează alte grupuri de interese. Nimic deci profitabil pentru școală, pentru elevi: mai degrabă, material de ciorovăială partinică sterilă, în preajma unui concurs cu mize extrem de mari în preuniversitar. //
