De același autor
„Trebuie să acceptăm ideea că Europa se construiește cu două viteze, că există o uniune unită și diferențiată. Există o istorie a celor 28 și o istorie a celor 19 (zona euro – n.n.). Europa celor 28 trebuie să fie mai simplă, mai clară, mai eficientă și să continue să avanseze în domeniul digital și al energiei”. Această frază nu este extrasă din intervenția președintelui Macron din 9 mai 2022, ci dintr-un articol publicat pe 31 mai 2015 (ante Brexit, de unde cele 28 de state membre) în Journal du Dimanche de ministrul economiei în guvernul Valls, Emmanuel Macron. Cu două zile înainte, ministrul german al economiei Sigmar Gabriel publicase la rândul său în ziarul Bild câteva idei similare, invitând Franța și Germania să continue construcția europeană într-un parteneriat care să includă două viteze, adaptate diferențelor de viziune, dar și performanțelor economice.
De atunci au mai existat cel puțin două momente importante în cadrul primului mandat al lui Emmanuel Macron, când chestiunea a fost discutată, iar ideea unei revizuiri a tratatelor europene a început să prindă contur din ce în ce mai precis. Patru ani mai târziu, în noiembrie 2019, în cadrul unui turneu european după alegerile din mai pentru Parlamentul European, ideile legate de o modificare a procesului decizional au apărut în contextul diviziunii provocate și întreținute de regimurile suveraniste sau naționaliste din Ungaria și Polonia. Se prefigura o breșă în solidaritatea politică și juridică construită în jurul unor valori fundamentale existente în tratatele europene, în mod particular cele legate de statul de drept. Deciziile Curții Constituționale din Polonia, blocarea prin veto din partea Ungariei a unor reglementări la nivel european privind imigrația erau precedente care indicau, pe de o parte, transformarea progresivă a tratatelor europene în directive opționale și nu obligatorii, iar pe de altă parte, blocajul care poate fi operat prin dreptul de veto, folosit ca instrument de șantaj sau ca avantaj în câștigarea unor bătălii politice interne, cum a fost cazul Ungariei.
Au existat, așadar, cel puțin trei valuri succesive ale propunerilor privind modificarea Tratatului UE, care au încercat să răspundă unui vizibil proces de erodare a încrederii cetățenilor europeni în capacitățile instituționale ale UE.
Primul val a urmat crizei din 2008-2009 și, un pic mai târziu, episodului economic dramatic trăit de Grecia în 2014-2015. S-a vehiculat atunci insistent ideea creării, cel puțin în zona euro, a unei solidarități fiscale. Al doilea val notabil a urmat dezastrului din Siria și numărului fără precedent de migranți ajunși la granițele UE. Discuția din 2015-2016 despre cote, opoziția acerbă a Ungariei au marcat incapacitatea decizională a UE, blocată de dreptul de veto.
Al treilea val îl trăim azi, cu războiul din Ucraina, și implică, printre altele, urgența recalibrării politicilor de cooptare a unor state care și-au exprimat în mod oficial cererea de aderare la UE: Ucraina, Republica Moldova și Georgia. Prin ricoșeu, sunt și alte două state din Balcanii de Vest care au devenit nerăbdătoare. Albania și Macedonia de Nord întreabă sarcastic în aceste zile dacă proiectul de extindere europeană este acum indirect dictat de politicile expansioniste ale lui Putin: trebuie să te invadeze trupele rusești pentru a fi luat în calcul la negocieri?
Cronologia e importantă tocmai pentru a vedea că dezbaterea despre viitorul UE nu a apărut pe 9 mai 2022, ci a existat la cel mai înalt nivel, în toate Consiliile Europene unde România, ca stat membru, a participat prin reprezentanții săi, inclusiv președintele Iohannis, din decembrie 2014.
De ce atunci reacția fără nuanțe, grăbită, bolovănoasă, a responsabililor noștri politici din seara zilei de 9 mai 2022? Evident, ideea avansată de președintele francez și susținută de cancelarul german Olaf Scholz și de președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen nu este de așteptat să întrunească adeziunea necondiționată a tuturor statelor. Contextul actual al cererilor formulate de Ucraina, Republica Moldova și Georgia adaugă date suplimentare: premierul italian Mario Draghi avansase și el, în urmă cu două săptămâni, ideea creării unei „Confederații europene” după modelul G20, un organism de cooperare flexibil, care să introducă deja mecanisme de integrare, dar care să nu forțeze imposibilul.
Cu toate acestea, să te declari surprins ori să justifici o reacție pripită prin „caracterul intempestiv” al propunerilor este descalificant pentru responsabilii politici români, demonstrând fie incompetența, fie reaua-voință, fie amândouă combinate. În oricare dintre cele două variante, să notăm lipsa completă a unei viziuni a întregului spectru politic în privința locului și valorilor pe care dorim să le adăugăm proiectului european, precum și reflexele antidemocratice și aroganța manifestate de autorități, care consideră că un mandat obținut la alegeri ține loc de un cec în alb. Responsabilii politici ar fi deci scutiți de obligația de a prezenta proiecte, idei, de a dezbate din vreme teme fundamentale, cunoscute de ani și ani. Din păcate, niciunul dintre actorii politici principali (putere sau opoziție) nu a inițiat în ultimii ani o discuție publică, iar agenda europeană se rezumă în România la „fondurile europene” (avem, nu-i așa, un minister dedicat), devenite o obsesie națională care ne împinge în izolare și provincialism. //
