De același autor
Mai avem sau nu școală? De un an deja, întrebarea se pune mai mult sau mai puțin retoric. Ne uităm în dreapta și în stânga, la cum au decis alții să facă în timpul primului mare lockdown, continuând cu toamna lui 2020 și acum. Din bilanțul trist al unui an amețit de șocuri succesive, nu se deduce că guvernul ar avea vreo intenție reală să se ocupe de școală și de salvarea acesteia. Parafrazând expresia unui clasic în viață, dacă școala se mai mișcă, e bine, înseamnă că e vie. Or, tocmai aceasta este problema, toate indiciile merg spre declararea stării de moarte clinică a școlii, odată cu abdicarea de la responsabilitate a unui întreg guvern, în frunte cu ministrul de resort. Incapabilă să gestioneze local măsurile legate de închiderea/deschiderea școlilor, administrația centrală se spală pe mâini și bagă la frigider școala pentru o lună întreagă. Mai mult decât atât, inițial ministerul anunță că nu ia în calcul nici prelungirea în iunie a anului școlar, iar examenele de bacalaureat și evaluarea națională își modifică ordinea. Toate acestea, cu aproximativ două luni înainte de începerea primelor probe la examenele de finalizare a studiilor gimnaziale și liceale.
Două sunt erorile de proporții pe care le comit autoritățile responsabile în decizia de a-i trimite pe elevi în vacanță forțată.
Prima este rezultanta directă a incapacității generale a autorităților publice de a gestiona criza sanitară cu gândul la altceva decât la „economie”. De la prim-ministru până la reprezentanții autorității centrale în teritoriu, argumentul „economiei” este azvârlit precum peria fermecată din basme. Nu contează că, în fapt, ceea ce majoritatea numesc „strategie economică” este de fapt o perspectivă de contabil de CAP (pentru cititorii mai tineri, CAP este acronimul pentru Cooperativa Agricolă de Producție dinainte de 1989), care nu are reprezentări și proiecții, ci socotește cu abacul intrările și ieșirile. Sau că narațiunea în care înfășoară fără prea mare imaginație măsurile contabilicești diabolizează categorii profesionale și sociale, le antagonizează inutil și, mai mult decât atât, fragilizează prestigiul unor categorii profesionale în ochii celorlalți, în loc să le sprijine în recucerirea unui prestigiu social. Important e să nu dea cu virgulă. Pentru atingerea acestui obiectiv, narațiunea e musai „bugetarii sunt toți hoți, leneși și aroganți” sau „profesorii sunt toți chiulangii, analfabeți și incompetenți”, sau „doctorii sunt toți corupți și cinici etc., degeaba le-am crescut salariile, că mai mult rău am făcut”. Inamicul este identificat, pus la stâlpul infamiei, lapidat, executat.
Economia va fi în schimb bine într-o societate învățată să se urască pe sine. Perspectiva aceasta perdantă, obtuză și dezbrăcată de orice responsabilitate transpare în decizia ministerului de a abdica de la orice efort și de a trimite copiii în vacanță de o lună în mijlocul semestrului. Pentru că, deși nu s-a spus decât cu jumătate de gură, în felul acesta se fac economii la buget, neplătindu-se indemnizația de sprijin părinților care ar fi stat cu copiii acasă pentru școala online. Ce contează că, economic vorbind, pe termen lung impactul va fi vizibil în lipsa de calificare și de etică a muncii a unor generații așa-zis formate în anii din urmă?
A doua eroare este lipsa de susținere a gestiunii locale a formelor de învățământ. Este deja o evidență a ultimului an că, în chestiunea învățământului, cam peste tot în lume unde a existat o preocupare reală pentru educație, formulele câștigătoare s-au construit pornind de la soluții locale, administrate local. E nevoie, evident, de competență la toate nivelurile administrației. Probabil că ministerul știe ce știe, de vreme ce nu acordă niciun fel de încredere inspectoratelor județene și colaborării lor cu autoritățile locale. Ani și ani de politizare și numiri pe criterii clientelare și-au spus cuvântul. Rezultatul pentru educație e încă o dată catastrofal: școala se oprește nu numai acolo unde ar fi putut să treacă sau să rămână în online, ci și în locuri unde, eventual, s-ar mai fi putut desfășura fizic. Mai cu seamă în localitățile unde, după cum s-a văzut, învățământul online e oricum o iluzie. În Franța, unde lockdown-ul este mult mai sever, școlile continuă să funcționeze, iar ministrul declară că soluția închiderii este ultima măsură după ce vor fi fost încercate toate celelalte. Departe de a idealiza exemplul francez, el trebuie totuși pus față în față cu fuga totală de responsabilitate a executivului român.
Elementul cel mai bizar este că nimeni nu pare încântat de soluție, deși ea a fost adoptată cu un singur amendament față de propunerea inițială avansată pe 24 martie, și anume adăugarea unei săptămâni compensatorii la sfârșitul anului școlar. Sindicatele, asociațiile elevilor, asociațiile profesorilor sar și protestează la adresa unei vacanțe de o lună în mijlocul semestrului; experții în psihologie și politici educaționale explică pagubele pe termen mediu și pe termen lung în procesul de învățare și în echilibrul psihologic al elevilor rupți astfel de orice formă de structură, fie ea și online, pe care școala o oferă, de bine, de rău. Nemaivorbind de momentele de socializare informală a elevilor cu prea mult timp liber la dispoziție: potențial sporit de contagiune, adăugat tabloului puțin încurajator al ratei de vaccinare. //
