De același autor
S-au scris atâtea despre marasmul Educației, încât nu multe au mai rămas nespuse. Catastrofa se vede și acum, cu ochiul liber: niciun plan, nicio strategie pentru acest prim semestru despre care lesne s-ar fi putut prevedea că va fi dificil. Un minister care și-a furat singur căciula, ascultând discursurile triumfaliste ale șefilor despre victoria împotriva pandemiei. Și care a ales calea indicată de aceștia: poate, dacă ne ascundem bine de tot capul în nisip, minciunile vor deveni realitate, iar lucrurile se vor îndrepta singure.
În România nu există splendoare nici măcar în prăbușire. Haosul, incertitudinea, lipsa totală de responsabilitate a autorităților, dispariția oricărei urme de competență sau de înțelegere a politicii în singurul sens posibil, acela al binelui comun, înmărmuresc și umplu de stupoare pe orice observator cu minimă luciditate. În fruntea țării, un personaj a cărui toxicitate crește exponențial, preocupat aparent numai de propria imagine, amator de decorații și de echipe de yesmeni aleși pe sprânceană. Încăpățânarea de a împinge țara către dezastru nu mai are nicio explicație logică. E drept că opinia publică a dorit atât de mult să creadă în personajul acela, încât l-a învestit cu un profil străin naturii sale autentice: a dorit să-l vadă apărător al Justiției, când tot ce dorea era preluarea controlului; l-a proiectat ca om deschis dialogului, când obiectivul părea mai degrabă demonetizarea ideii de consultare; a sperat că va fi un avocat al școlii și culturii și s-a dovedit a fi un mediocru meditator lipsit de etică profesională. Ieri se cocoța pe emoția Colectivului, cerând dreptate și promițând sănătate pentru toți, azi își trimite lacheii botezați miniștri să anunțe lovitura de grație dată unui sistem oricum în colaps.
Și cum se întâmplă de obicei, tel maître tel valet: nu există o altă explicație pentru obstinația de a-l ține în brațe pe cel mai teribil, mai lipsit de empatie și competență șef de guvern de după 1989 decât nevoia de a anula funcția prin menținerea unui individ lipsit de voință proprie, dispus să execute orice toană a marelui administrator de la Cotroceni.
Din nou, indiciile erau acolo demult, pentru cine avea ochi să vadă, măcar începând cu modul cum a înțeles Administrația prezidențială să ignore debutul pandemiei, în februarie 2020, pentru că obsesia unor anticipate irealizabile era, la acea vreme, singurul proiect avut în vedere. Peste toate a tronat și tronează, cu efecte peste generații, abandonul complet al educației.
În mare, ministerul de resort nu a procedat cu nimic diferit față de strategia tuturor guvernelor de până acum, care constatau în septembrie, în fiecare septembrie de 30 de ani încoace și mai bine, că școlile nu sunt renovate, că nu sunt destui profesori, că sute de școli au încă toalete în curte și folosesc tăblițe de ardezie în loc de tablete, cum le-ar plăcea unora să se laude. An de an, discuția a arătat exact la fel, diferența fiind că unii miniștri se trezeau că solicită computere fără să prevadă conexiunea la internet, alții casau licitații pentru manuale cu două săptămâni înainte de începerea anului școlar sau inventau formule năstrușnice de înscriere la facultate fără bacalaureatul luat. Toate, pe fondul unei subfinanțări cronice la care sunt complici toți miniștrii învățământului care s-au perindat după adoptarea în Constituția României a celor 6% alocare bugetară, cu excepția notabilă a lui Mircea Miclea, care a demisionat în 2005 exact din acest motiv.
Există însă, anul acesta, o diferență dramatică, dată de criza sanitară. În anii precedenți, până în 2020, „singura” consecință era afundarea în irelevanță și haos a educației. Acum consecințele se cuantifică și în paturi de ATI ocupate de elevi. Sigur, se va spune pe bună dreptate, există aici o responsabilitate împărțită – inclusiv cu familiile care au ales „libertatea” de a-și îmbolnăvi indirect chiar ei copiii, prin refuzul vaccinării – dar ceea ce frapează în ultimele zile în declarațiile ministrului este abdicarea neputincioasă. Se anunță achiziționarea de teste pentru a fi distribuite în școli, împreună cu rezultatele unor sondaje făcute de minister care ne spun că părinții refuză testarea. Se spune că școala față în față este obiectivul numărul unu, dar ni se comunică pe de altă parte că nici măcar pentru profesori vaccinarea nu ar fi impusă. Pentru majoritatea elevilor, ultimul an și jumătate a fost o gaură neagră: iar testimonialele pe rețelele de socializare ale unor părinți mândri de copiii lor educați în medii favorizate, încurajați și înconjurați, sunt excepția, nu regula. Pentru restul – marea majoritate –, școala față în față este singura cale posibilă de cuplare la educație. Dar simple declarații de intenție nu sunt suficiente. Iar deriva fără precedent a Educației, sub înaltul patronaj al unui profesor răspopit în președinte, anunță vremuri din ce în ce mai grele. La urmă, nici becul nu va avea cine să-l mai stingă, pentru că nu va mai ști nimeni cum. //
