De același autor
Au curs din nou râuri de cerneală digitală în comentariile despre ce ne mai spun rezultatele obținute de România. Invitat de Edupedu la o dezbatere pe această temă, Andreas Schleicher, director pentru educație și competențe și consilier special pentru politica educațională al secretarului general OCDE, a vorbit de ecosistem educațional, sintagmă mai apropiată de complicata rețea de codependențe responsabile de performanțele școlarității. Inegalitatea de șanse și nu numai sărăcia, atomizarea, închiderea în bule autosuficiente sunt factori agravanți ai lipsei de performanță. Impactul sărăciei ca factor de excluziune crește în societăți puternic polarizate, desolidarizate, unde inegalitatea reflectată de statisticile privind distribuția veniturilor este înzecită de modelul culturii politice dominante. Nu privatizarea cu orice preț a educației este soluția, pentru că, în contextul societății românești, un asemenea proces poate ar reuși să selecteze eventual mai clar excepțiile, dar cu prețul mult mai greu de plătit al accentuării inegalităților și al scăderii capacității generale de inovare și creativitate.
Da, testele PISA sunt din nou proaste. Din nou spațiile publice, rețelele sociale, platformele de tot felul s-au umplut cu mari strigăte indignate/mirate/ofuscate, de parcă e vreo mirare că testele ies de fiecare dată aproximativ la fel. De parcă educația și rezultatele ei pot arăta altfel decât societatea în care trăim. În care părinții se iau la bătaie în trafic sub ochii copiilor cărați în mașină spre școală. În care bunicii fac concurs de vorbe grele prin autobuze sub privirile nepoților vizibil jenați. În care ședințele cu părinții sunt în continuare, adesea, strângeri de fonduri, iar grupurile de WhatsApp colecte ad-hoc pentru cadouri. În care profesori care îndrăznesc să dea nota meritată domnului Goe sunt ocărâți de părinți analfabeți cu dare de mână, iar părinții care mai cred în învățământul public actual sunt extorcați de profesori care condiționează notele de prezența la meditații (ilegale) costisitoare a elevilor din propria clasă.
În iunie a fost greva profesorilor. În septembrie au intrat în vigoare Legile Educației, dar se mai așteaptă pe ici, pe colo normele metodologice, și chiar dacă ar veni, totuna ar fi. În noiembrie, executivul anunță că măririle de salarii negociate cu sindicatele în vară nu se pot acorda, cel mai probabil, la nivelul promis. În decembrie vin rezultatele la testele PISA și profesorii sunt din nou cei luați în cătarea puștii, pentru că e explicația facilă: mulți sunt dezabuzați, nu-și mai fac treaba, nu-i mai interesează ce se întâmplă după ce se termină ora. Profesorii vizați de acuzații au, pe de altă parte, o reacție justificată din perspectiva teoriei alegerii raționale: dacă voi vă faceți că ne plătiți, noi ne vom face în continuare că lucrăm. Până la urmă, nu aceasta este cea mai durabilă lecție de viață a ceaușismului târziu? Nu acesta era sloganul șoptit pe la toate colțurile în anii 1980 ai secolului trecut, perioadă a istoriei noastre recente atât de cosubstanțială nouă încât fie o ștergem cu zel, fie o mitologizăm și o transformăm în ce nu a fost decât, poate, prin puterea excepției?
Da, răspund alții, dar profesorii nu știau în ce intră atunci când au ales meseria? Dacă tot au ales-o, de ce nu și-o asumă? Și prin asumare evident că nu se înțelege numai să se achite de datoriile din fișa postului, ci să devină un fel de super-eroi care repară prin forțele proprii sistemul. Să fie psihologi, consilieri, terapeuți, lucrători sociali, prietenii elevului, confidentul și umărul pe care ei să plângă atunci când familiile sunt prea bogate sau prea sărace să-și aducă aminte că au copii. Cum făceau, nu-i așa, înainte. Ei, da, pe vremuri profesorii erau „dascăli” (teribil cuvânt!) și făceau minuni, făceau anchete sociale pe teren, descurcau zi-lumină mințile copiilor.
Un pic de ego-istorie, că tot e la modă să ne amintim cum erau uneori „dascălii” (nu vorbesc de profesori, că mulți erau minunați!) care făceau vizite private elevilor, uneori cu un raport detaliat despre ce mai aveau familiile lor prin case.
O școală generală dintr-un cartier muncitoresc bucureștean, spre mijlocul anilor 1980. Clasa a patra, aproape în fiecare dimineață după intonarea obligatorie (și conștiincioasă, învățătoarea este activistă PCR) a imnului de stat, urmează al doilea moment ritualic al zilei: în fața clasei, tovarășa îl bate cu sete, cu rigla în trei muchii la palme, cu pumni în cap și tras de urechi aproape însângerate, pe un băiețel, cel mai probabil dislexic, care nu reușește să citească nici în clasa a patra. O face cu o convingere și, suspectez acum, cu o plăcere care-mi dau fiori de groază și după 40 de ani. E aceasta o situație care descrie integral sistemul? Probabil că nu, dar măcar ne ajută să ieșim din paradigma mitologică blocată în povești de tipul „domnul Trandafir”.
Și totuși, în cacofonia generalizată există și români fericiți: doamna ministră a Educației a dat tonul unui concurs ad-hoc de comentarii pozitive pe rețelele de socializare, care laudă, în cea mai bună tradiție a Epocii de Aur, marile realizări sub conducerea Turistului-șef, cârmaci al României educate. Structura argumentativă a comentariilor confirmă procentul de analfabetism funcțional relevat de testele PISA. În aceste condiții, oare ce ar putea să meargă prost?
