De același autor
Este greu de vorbit zilele acestea, din Europa, despre alte subiecte decât înfricoșătoarea lume nouă în care ne pregătim să pășim. De la aparenta dizolvare a Alianței Nord-Atlantice, așa cum lumea o cunoaște de mai bine de 80 de ani, la viziunea locatarului de la Casa Albă care vrea organizarea lumii în logica unui Country Club, unde ai acces numai dacă plătești o usturătoare taxă. Unde o haită de tehno-oligarhi lipsiți de coloană vertebrală și bolnavi de lăcomie și sete de putere preiau comanda, neîngrădiți de reperele care i-au mai ținut în frâu sau măcar i-au descurajat în dezinhibițiile dezgustătoare azi liber etalate în vitrina lumii. Și peste toate, o galopantă disoluție a narațiunii democratice care a instituit, în pofida ororilor acestor sute de ani, referențialul stabil al reglementării conflictelor, al democrației ca deziderat, ca unic imaginar frecventabil pentru umanitate.
Unul dintre pilonii imaginarului democratic a fost, mereu, educația. Acea educație vândută azi la bucată, în talciocul austerității, ambalată pudic și ipocrit de guvern în virtuoasa acțiune de salvare a țării din deficit. La care, surpriză, tot coaliția aflată azi la butoane a contribuit crucial. Poate alte nume, alte chipuri, dar aceleași strategii, același cinism, aceleași corupție și îngustime de viziune: societatea românească fie ca teren de joacă al prădătorilor, fie subliniată cu creionul chimic ținut pe după ureche de marii strategi ai tăierilor în regim de standard dublu.
Unul dintre efectele vizibile este starea deprimantă a învățământului nostru. Deprimantă nu numai pentru că sistemul este pe avarie deja de atâta vreme, iar singurele „reforme” sunt schimbarea becurilor de avertizare, asta până când cineva decide că și acelea consumă prea mult, iar întunericul se va instala definitiv. Deprimantă mai cu seamă din cauza completei risipiri a iluziei: interimatul primului-ministru la Ministerul Educației, asigurat începând cu 12 ianuarie, e un fel de „lăsați orice speranță...”, ambalat în straie tradiționale, căci, firește, nu poți distribui un contabil solemn în rolul lui Virgiliu însoțindu-l pe Dante în infern.
Oricine ar veni acum, oricât de multe bune intenții ar putea avea (prestația precedentului nu a lăsat urme lăudabile nici măcar în această direcție, care, teoretic, nu costa nimic), e greu de imaginat cum anume se poate repara suita de dezastre puse în operă anul trecut, acumulate peste nesfârșitele comoții anterioare. Avem cel puțin două indicii că nimic bun nu se va întâmpla.
Primul este fermitatea aproape suspectă etalată de purtătoarea de cuvânt a Guvernului și apoi de primul-ministru însuși pentru a asigura publicul de improbabilitatea unor tăieri suplimentare anul acesta la Educație. În interviul acordat pe 13 ianuarie seara la Televiziunea Națională, Ilie Bolojan a declarat că „în domeniul Educației, acolo unde s-a făcut deja acest efort, nu se mai justifică să mai faci încă o reducere”. Fraza în sine este ambiguă, pentru că o putem înțelege ca pe o referință la integralitatea sistemului, care ar fi fost deja supus tăierilor, sau la sectoare unde ele s-au operat deja, spre deosebire de altele, unde urmează să se facă. Cunoscând de ceva ani spirala austerității, e greu de imaginat că ea se va opri aici. Oricum, efectele în cascadă se fac simțite, în preuniversitar întâi, dar unda de șoc în universități va deveni și ea din ce în ce mai puternică. Nicăieri, niciodată în ultimii 20-30 de ani, politica de austeritate nu a generat altceva decât pierderi irecuperabile. Ca pielea de șagri a lui Balzac: pe măsură ce-ți îndeplinește dorințele – mai cu seamă cele nesocotite și deșarte – se zbârcește, se micșorează până la dispariția ei și a proprietarului. De altfel, politicile de austeritate – s-a scris enorm pe această temă – au fost reconsiderate în forma aplicată în valul anterior chiar de instituțiile aflate în linia întâi a promovării lor, în epoca marii crize financiare din 2008-2009.
Al doilea indiciu stă în insistența propagării, în ultima perioadă, a unor atacuri reînnoite la sistemul universitar pe o linie despre care s-a demonstrat, iarăși și iarăși, că este falsă, anume a numărului așa-zis prea mare de studenți. Toate statisticile europene indică exact contrariul; cu toate acestea, periodic apar opinii sofistice care țin să ne arate cât de minunat ar fi sistemul universitar cu mai puțini studenți. Sau, dacă menținem numărul, musai să corelăm cu „piața muncii”, cu „cerințele angajatorilor”. Care cerințe, care angajatori? De azi la prânz? De mâine dimineață la cafea? Ar fi util să vedem top zece meserii căutate și „garantate” de piața muncii acum zece ani și ce a mai rămas din ele acum. Am descoperi nu numai modificarea dramatică, ci și răsturnarea completă a ierarhiilor, în Marea Accelerație a lumii de azi. E nevoie de capete limpezi, de înțelepciune, de curaj și de onoare, dar tocmai aceste ingrediente fundamentale lipsesc acolo unde ar trebui să lucreze.
Dar hai să simplificăm misiunea marelui educator interimar: de ce nu ne descotorosim total de studenți? Și de profesori... Sistemul universitar ar deveni, în fine, autosuficient, câțiva profesori predicând direct de la amvon, rapid înlocuiți și ei de inteligența artificială, restul, în reconversie profesională, iar tineretul, pe ogoarele tehno-autoritarismului trumpisto-putinist, întru eterna glorificare a Lumii Noi cu taxă de participare.
