Angela Merkel, la final de carieră politică

La 26 septembrie, germanii sunt așteptați la urne pentru a desemna noua componență a Bundestagului. După 30 de ani de prezență în politica germană și europeană și după 4 mandate însumând 16 ani petrecuți în fotoliul de cancelar, Angela Merkel se va retrage din activitate, lăsând în urmă o Germanie, o Europă și o lume complet diferite față de cele pe care le-a găsit atunci când a preluat primul mandat de președintă a guvernului, în 2005.

Cariera politică a Angelei Merkel începe în 1991, când a devenit ministru pentru probleme de familie, femei și tineret în Germania reunificată, fiind ulterior, între 1994 și 1998, ministru al mediului, ambele funcții ocupate în guvernul predecesorului său la șefia Uniunii Creștin-Democrate (CDU) și fost cancelar al Germaniei federale între 1982 și 1998, Helmut Kohl. Urmându-l, ca șefă de guvern, pe social-democratul Gerhard Schröder (SPD), Merkel este prima femeie și prima „Ossie” (termen informal denumindu-i pe cetățenii RDG) care ocupă această funcție.

Crizele europene

Aflată în poziția de șefă a guvernului Germaniei, principala putere economică a Europei, cu un rol asumat de lider al Uniunii Europene, Angela Merkel a avut de gestionat câteva crize majore, care i-au șifonat imaginea de lider puternic și cu viziune și i-au atras numeroase critici și acasă, și pe plan internațional. Una dintre acestea a fost „criza Euro” din 2015, când Merkel a preferat să susțină rămânerea Greciei în zona Euro, cu prețul adoptării unei politici de austeritate la nivelul întregii Uniuni. Această decizie a stârnit furie în Germania, unde o parte din populație și unii politicieni au considerat că prețul plătit de germani pentru susținerea proiectului european este prea mare, dar și în afară, nu doar din cauza scăderii nivelului de viață și a acumulării unor probleme sociale, ci și din cauza percepției conform căreia Germania impune politici economice după bunul plac, fără prea multe consultări cu statele mai mici. O altă decizie controversată, tot din 2015, cea de adăpostire a refugiaților sirieni, prin care granițele Germaniei au fost deschise pentru un milion de imigranți, a avut efecte și mai devastatoare asupra încrederii în cancelara germană. Ea a scos în evidență incapacitatea Angelei Merkel de a-și justifica cuprinzător și convingător opțiunile. Chiar dacă decizia de a accepta refugiații a fost aplaudată la nivel internațional, nicio altă țară nu i-a urmat exemplul. Mai mult, a fost nevoie de semnarea unui tratat controversat cu Turcia pentru a ține departe de Europa noile valuri de migranți. Una din consecințele acestei decizii a fost creșterea susținerii pentru partidele de extremă dreaptă, antiimigrație și eurosceptice: la alegerile federale din 2017, Alternativa pentru Germania (Alternative für Deutschland, AfD) s-a clasat pe locul al treilea, cu 12,6% din voturi, devenind a treia forță politică ca număr de locuri în parlament.

Nemulțumirea germanilor față de cancelara lor a fost cauzată și de lipsa de vigoare a unor politici sociale interne mult așteptate de electorat și promise de Merkel încă de când a candidat, ca lider al CDU, la alegerile federale din 2005. Deși și-a asumat că va revizui radical sistemul de asistență medicală, pe cel de pensii, că va amenda legislația muncii, va mări salariile și va scădea rata șomajului, odată ajunsă cancelar a părut a pune toate aceste obiective pe plan secund, concentrându-se pe ambiția de a stabili și consolida locul Germaniei ca principală putere economică și politică în cadrul UE. Este cert că rata șomajului a scăzut în ultimii 16 ani, iar Merkel a susținut, în 2015 și 2018, ajustarea salariului minim – însă după ani întregi de ignorare a acestei chestiuni. Chiar și atunci când Germania a renunțat la a mai utiliza energia nucleară, după accidentul de la Fukushima, criticii cancelarei au atras atenția asupra faptului că proiectul de renunțare la folosirea energiei nucleare aparținea guvernării anterioare, dominată de social-democrați, iar Merkel l-a pus în aplicare cu întârziere.

Atitudini reținute în politica externă

În politica externă, Angela Merkel s-a afirmat prin atitudinile sale mai degrabă reținute și prin adoptarea unor poziții pragmatice, care să servească stabilității și intereselor politice și economice ale Germaniei și ale UE. Lipsa apetenței pentru conflict și modul sistematic și eficient prin care a reușit să rezolve multele crize ivite în timpul mandatelor ei au contribuit la creșterea popularității cancelarei. În mod paradoxal însă, aceleași atribute au fost și cele care i-au atras cele mai multe critici, mai ales în privința atitudinii îngăduitoare manifestate față de guvernele autoritare din Ungaria sau Polonia. I s-a reproșat mai ales toleranța față de acțiunile Rusiei din ultimii ani, incapacitatea de a adopta o poziție tranșantă și de a aplica sancțiuni relevante în contextul încălcării, de către Putin, a suveranității unor state vecine și al nerespectării drepturilor omului. Mai mult, Merkel lasă moștenire gazoductul Nord Stream 2, abia finalizat, care ar putea reprezenta, în viitor, o problemă de securitate economică, politică și energetică pentru estul Europei și pentru unele țări ale UE.

A fost nevoie de o nouă criză, cea sanitară, pentru ca Angela Merkel să-și recâștige o parte din popularitatea pierdută. Cu stilul caracteristic de a nu acționa în forță, de a nu opera pentru a rezolva „boli” cronice ale societății, ci de a găsi soluții pragmatice la probleme acute, Merkel a susținut Comisia Europeană în emiterea de datorii pentru finanțarea fondului UE de recuperare după pandemie. Aparițiile publice de la începutul crizei pandemice, de exemplu, sau vizitele pe care le-a făcut de curând în regiunile afectate de inundații au dus la o nouă creștere a popularității ei în rândul germanilor, ceea ce confirmă nevoia acestora de o prezență politică stabilă, competentă, o figură maternă în fruntea statului. În acest context, în ciuda lipsei de viziune în politica externă, a reformelor neterminate și infrastructurii învechite în plan intern, pe care cancelara le lasă în urmă, ea va fi cu siguranță greu de înlocuit. Cu atât mai mult cu cât, în cadrul campaniei electorale pentru alegerile din 26 septembrie, nu s-a afirmat nicio personalitate politică care să pară capabilă să gestioneze crize în stilul Angelei Merkel sau, dimpotrivă, care să încerce să rezolve problemele structurale și strategice ale Germaniei și ale UE.

Viitoarea guvernare

Noutatea în privința alegerilor federale din Germania din acest an este că actuala cancelară, Angela Merkel, a ieșit complet din competiția electorală. De altfel, este singurul cancelar german de după cel de-al Doilea Război Mondial care se retrage de bunăvoie, nu ca urmare a pierderii alegerilor în cadrul partidului sau în parlament. În rest, nu se preconizează o schimbare radicală a politicii Germaniei după aceste alegeri, în ciuda faptului că în ultimele luni, actualul partid aflat în fruntea coaliției de guvernare, CDU/CSU – o coaliție, la rândul ei, între Creștin-Democrați și Uniunea Creștin-Socială din Bavaria –, a pierdut locul întâi în sondaje în favoarea Social-Democraților (SPD).

Majoritatea analiștilor pun această răsturnare de situație pe seama gafelor pe care le-a făcut candidatul CDU Armin Laschet atunci când a vizitat zonele afectate de inundații și pe acuzațiile de plagiat care i s-au adus. Cel mai probabil însă, în contextul crizelor economice și al pandemiei care a afectat siguranța și bunăstarea germanilor, electoratul a devenit tot mai puțin sensibil la aspirațiile de gestionare a unor probleme la nivel „macro” – precum politica externă în privința Rusiei, Statelor Unite și Chinei, economia UE post-Brexit sau politicile ecologice. Ei își doresc pur și simplu rezolvarea problemelor interne: mult așteptatele reforme ale infrastructurii de transport și de telefonie mobilă, reformele sistemelor de asigurări sociale, legislației muncii și promisa digitalizare a sistemului administrativ. Nu e o surpriză, deci, că în ultimele două luni, sondajele poziționează pe primul loc SPD-ul, al cărui lider, Olaf Scholz, are în acest moment prima șansă de a deveni următorul cancelar german. Alte partide aflate în joc sunt, în ordinea relevanței: Verzii, conduși de Annalena Baerbock, aflată la un moment dat, acum câteva luni, pe locul 1 în sondaje, dar care a scăzut la circa 15% din totalul de mandate (poziția a 3-a); Liberal-Democrații (FDP) cu circa 13%; și Stânga (die Linke) cu 6%. Vestea bună este că AfD a suferit o ușoară scădere în sondaje față de scrutinul trecut, ajungând la circa 10-11% din electorat.

Având în vedere scorul strâns și faptul că niciunul dintre partide nu beneficiază de o susținere consistentă din partea electoratului german, probabil că va fi nevoie de trei forțe politice pentru a forma următoarea coaliție de guvernare. Mai multe permutări sunt posibile între cele cinci partide politice relevante – CDU/CSU, SPD, Verzii, FDP și Stânga – și toată lumea se întreabă dacă vom asista la o mare coaliție între partidele aflate pe primele trei poziții în sondaje. În orice caz, acesta este un proces de durată, iar noi vom afla cu siguranță numele următorului cancelar german abia peste 3-4 luni. //

Irina Nastasă-Matei

( lector la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Este specializată în relațiile româno-germane, politicile și transferurile culturale, istorie intelectuală, transnaționalism, soft power)