De același autor
Săptămâna trecută, știrea condamnării jurnalistului rus Vladimir Kara-Murza la 25 de ani de închisoare de către un tribunal din Moscova pentru criticile aduse lui Putin și războiului din Ucraina făcea înconjurul lumii, iar discursul jurnalistului în fața judecătorilor era reprodus in extenso și comentat admirativ. În România s-a vorbit prea puțin despre Kara-Murza, cum se vorbește puțin și de Alexei Navalnîi, cel care s-a întors în Rusia din exil știind că va deveni un martir al luptei democratice și care este supus acum unui regim de detenție menit, se pare, să-i pună capăt vieții.
Asemenea exemple de curaj moral sunt privite cu atâta indiferență în România, încât te poți întreba în mod legitim dacă mai există conștiință civică în țara noastră. Ea pare redusă la câteva ONG-uri, iar lideri cu statură morală și discurs puternic – precum Kara-Murza, de pildă – nu găsești oricât ai căuta. Din partea puterii auzim un discurs rudimentar și în cel mai bun caz șmecher, iar din partea opoziției, prin care înțeleg exclusiv USR, auzim critici bine articulate pe chestiuni concrete, dar nu și un discurs de forță, care să ne scoată la luptă. În ce mai cred deci politicienii români? Registrul discursurilor, când nu este penibil, ca la PSD, PNL și UDMR, este minor, iar lideri de anvergură națională nu mai generăm. De sacrificii pentru o cauză nobilă nu are rost să vorbim.
Este adevărat, nu trăim într-un regim totalitar, ci într-un sistem, de bine, de rău, democratic, în UE. Nu ne închide nimeni pentru opiniile noastre, doar se taie microfonul celor care nu sunt pe lista aprobată de comentatori. Dar această situație care amorțește gândirea critică prezintă riscuri majore, cum ar fi absența unui antidot la propaganda putinistă. Fenomenul este perfect ilustrat, de pildă, de instituții ale Academiei, care au devenit megafonul propagandei ruse, dar și chineze.
În discursul său rostit în instanță, Vladimir Kara-Murza afirma că singurul său regret este că „nu am reușit să conving un număr suficient de mare de compatrioți, dar și de politicieni din țările democratice de pericolul pe care actualul regim de la Kremlin îl reprezintă pentru Rusia și pentru întreaga lume. Astăzi, toată lumea a aflat acest lucru, dar cu un preț înfiorător – prețul războiului!”. Ca țară care știe ce înseamnă asuprirea sovietică, România ar fi trebuit să fie vigilentă față de asemenea pericole, dar iată că nu este – am putea spune chiar că joacă un joc murdar și periculos, pentru că este greu de înțeles ușurința cu care s-a trecut peste informațiile prezentate de un fost ministru al Republicii Moldova și un general ucrainean cu privire la colaborarea lui George Simion cu serviciile secrete rusești și, se pare, cu oamenii lor de legătură de la Chișinău. Vorbim despre liderul unui partid care crește în sondaje, totodată senator al României, care are interdicție de a intra în Republica Moldova și în Ucraina. Și totuși, faptul nu scandalizează marile partide, nu îl preocupă pe președinte, nu generează nici măcar o dezbatere publică semnificativă.
În mod normal, elitele politice erau obligate să forțeze o clarificare din partea serviciilor de informații românești, care aveau datoria să lămurească faptele. Dar, nederanjate, serviciile au tăcut, astfel încât avem doar două variante de concluzie: 1. nu știu nimic, deci nu merită plătite din bani publici; 2. știu exact ce se întâmplă, cine este și ce face George Simion, dar le convine, poate sunt chiar complice cu el, ceea ce înseamnă că fac jocuri politice contrare politicii oficiale a statului român, membru al UE și al NATO. Să taci într-un asemenea caz este însă iresponsabil, cum tot iresponsabil, chiar lipsit de inteligență pentru opoziție, este să nu forțezi o lămurire oficială din partea autorităților.
Ambiguitatea în care a rămas suspendat cazul Simion și tăcerea suspectă a factorilor responsabili ne vulnerabilizează pe plan internațional, căci nu vă imaginați că situația trece neobservată în marile capitale occidentale. Se știe deja că serviciile românești au o slăbiciune pentru oligarhul fugar Plahotniuc și pentru partidul său, partener de dialog al PSD, de altfel. Ce se ascunde în spatele acestor atitudini? Ce riscăm lăsându-ne duși de val și guvernați de oameni aleși pentru loialitatea față de interesele unor personaje dubioase din politică și din servicii?
Respingerea interferenței Kremlinului în viața noastră publică nu este o chestiune desuetă, o atitudine revanșardă, cum ar zice Ion Iliescu, ci o necesitate stringentă mai ales acum, când lumea devine tot mai conștientă de caracterul infracțional și mafiot al statului rus, când ambasadele Rusiei au devenit centre de spionaj electronic în capitalele europene. Cum declara Ursula von der Leyen recent pentru Financial Times, „dacă nu îți pasă de democrație și de principiile pe care este construită, atunci ai pierdut-o”. Nu este exclus ca noi nici să nu o fi cucerit vreodată pe de-a întregul și nici să fi înțeles care sunt fundamentele ei. Nu vreau să fac vreo tentativă de a schița psihologia poporului român, nici să reiau trista sa istorie postdecembristă, dar nici nu mă pot opri să mă întreb dacă nu cumva acesta privește inconștient și nepăsător la debutul decăderii sale, prezidat de o elită politică pentru care eșecul moral este un deziderat politic. După cum a scris mai de mult poetul T.S. Eliot, într-un poem intitulat sugestiv „Găunoșii” (The Hollow Men), lumea nu se sfârșește neapărat cu o explozie, ci cu un simplu scâncet. Sau, în spațiul carpato-danubiano-pontic, cu o simplă ridicare din umeri și un rictus zeflemitor. //
