Imoralitatea politicienilor naște monștri

„Dacă aș fi un strateg al extremei drepte, mi-aș freca mâinile de bucurie: din 1930 și până astăzi nu a existat niciodată un moment mai bun pentru a împinge men­talitatea xenofobă izo­la­ționistă a englezilor spre ra­sismul de tip neonazist.“ Kazuo Ishiguro, ro­man­cie­rul britanic de renume năs­cut în Japonia și emigrat în Marea Britanie la vârsta de cinci ani, a pus punctul pe i în articolul publicat în week­end de Financial Ti­mes: ororile fascismului și nazismului nu sunt ire­pe­ta­bile, dacă apar inițiative politice bazate pe cinism, imoralitate și demagogie. Dacă se în­tâmplă în Marea Britanie, țară ce de­ve­nise renumită pentru amabilitatea și ge­ne­rozitatea locuitorilor ei, țara în care pasa­gerii nu coborau din autobuz fără să-i mul­țumească șoferului („Thank you, dri­ver!“), se poate întâmpla oriunde. Dacă ne înfioară știrile despre mesajele agresive postate pe rețelele de socializare la adresa polonezilor, românilor, italienilor și mu­sul­manilor; despre manifestările de osti­li­tate la adresa unor români care muncesc cinstit și plătesc impozite în UK; despre vandalizarea unui centru cultural polonez în cartierul Hammersmith sau împie­di­ca­rea unui militar american, prin ma­ni­fes­tări huliganice, să se suie într-un autobuz, trebuie să ne gândim serios la costurile ac­ceptării minciunii și cultivării temerilor ira­ționale în scopuri politice, oriunde s-ar pro­duce ele. În Marea Britanie, sămânța to­xică a xenofobiei și rasismului a fost plan­tată deja de câțiva ani de Nigel Farage și al său UKIP, care au alimentat o cam­pa­nie de presă de tip România Mare, an­ti­ro­mânească în special și xenofobă în ge­ne­ral, în Daily Express și în Daily Mail – pu­blicație la care, nu în­tâm­plător, lu­crează și soția lui Mi­chael Gove, ministrul Jus­tiției, unul dintre po­li­ti­cienii proeminenți care au condus campania pro-Bre­xit. Astăzi, post-re­fer­en­dum, toată lumea vorbește despre trădările domnului Gove: mai întâi l-a trădat pe David Cameron, prie­te­nul apropiat, căruia îi bo­te­zase și unul dintre copii; apoi l-a executat public pe camaradul de campanie an­tieuropeană, fostul primar al Londrei, Bo­ris Johnson, declarând că nu este „bun pen­­tru țară“. Bun pentru țară nu poate fi decât el, Michael Gove, care „se sacrifică“ și candidează el însuși la funcția de prim-ministru.

Michael Gove şi Boris Johnson

Astfel, ceea ce a început ca o manevră gân­dită superficial de David Cameron în aju­nul campaniei electorale de anul trecut, în scopul mobilizării euroscepticilor din partidul său, s-a transformat într-o luptă pen­tru putere a unor indivizi fără scru­pu­le, cum s-au dovedit domnii Gove și John­son. Desigur, ei au alt calibru intelectual decât Nigel Farage, altă educație și altă cultură, dar sunt la fel de imorali, de vre­me ce, pentru a pune stăpânire pe reșe­din­ţa din 10, Downing Street, s-au asociat cu campania sa primitivă. Mai mult, nu s-au jenat să rostească monstruozități – cum a fost comparația UE cu Hitler sau pro­mo­varea modelului albanez; să susțină o su­mă întreagă de neadevăruri despre rela­ții­le dintre UE și Marea Britanie sau să mi­ni­ma­lizeze consecințele economice ale Bre­xit. Spre finalul campaniei au acceptat ta­cit și pragmatic și posterul electoral al UKIP care înfățișa valuri de imigranți cu fizionomii orientale care invadează Marea Britanie. Bazată pe neadevăruri și pe hi­per­bolizarea fricii, campania condusă de ei a oferit un exemplu cutremurător de imo­ralitate politică. Astăzi, când xenofobia și rasismul, altădată de neconceput în spa­țiul public, sunt justificate de promo­torii lor prin votul pro-Brexit, asistăm la con­secințele firești ale discursului promovat pe diferite voci de domnii Farage, John­son, Gove și aliații lor. Principalii vinovați nu sunt deci creaturile puțin educate și primitive care insultă români și polonezi și dau jos străinii din autobuz, ci elitele politice cinice și imorale, animate de in­te­rese proprii și de setea de putere. Monștri numiți rasism și xenofobie sunt copiii lor diformi. Din cauza acestor politicieni, „una dintre puținele povești de succes au­­tentice ale istoriei moderne – trans­for­marea Europei dintr-un abator al războ­iu­lui total și al regimurilor totalitare în­tr-o regiune în care democrațiile liberale conviețuiesc într-o prietenie aproape lip­sită de granițe - a fost subminată în pro­funzime“, ca să-l cităm din nou pe Ishi­guro. Așadar, dacă românii de pre­tu­tin­deni doresc să trăiască într-o comunitate de democrații liberale tolerante și prie­te­ne, atunci trebuie să refuze „la firul ier­bii“ orice concesie demagogiei, popu­lis­mului și xenofobiei, oriunde s-ar ma­ni­festa – căci România nu este imună la aces­te atitudini, după cum știm de la mi­neriade și de la evenimentele de la Târgu Mureș din 1990 încoace. Mai mult, ea se lasă condusă de politicieni populiști și ci­nici, care desconsideră de fapt democrația și statul de drept. Astăzi aceștia sunt bu­cu­roși să contribuie la compromiterea pro­iectului european, după cum citim pe fo­ru­muri, unde se manifestă postacii lor. Dacă românii nu vor înțelege că nu se pot salva decât ca membri UE și nu vor milita activ pentru salvarea idealurilor și va­lo­rilor europene, s-ar putea să se trezească în­tr-o zi la fel de disperați cum sunt astăzi britanicii tineri și educați, care de­mon­strează împotriva Brexit. Așa cum pentru britanici astăzi este prea târziu să dea ceasul înapoi, așa va fi și pentru români – căci, orice ar spune Viktor Orbán și omo­logii săi români, nu există altă cale pentru propășirea individuală și națională decât cea a democrației liberale, cu toate slă­biciunile celor care o pun în practică, iar minciuna și sfidarea valorilor morale nu pot duce în final decât la dezastru.