Pentru statul de drept, semne bune anul n-are

Nu există niciun dubiu că 2017 a fost un annus horribilis pentru statul de drept și anticorupția din România și, în cele din urmă, pentru po­zi­ția României în spațiul euroatlantic. Și aceas­ta pentru că anul s-a ter­mi­nat mai prost decât a de­bu­tat: retragerea OUG 13 în fe­bruarie s-a dovedit în final un subterfugiu care a permis PSD-ALDE și UDMR să încheie anul cu un Blitzkrieg îm­po­triva independenței justiției: le­gile privind organizarea ju­diciară, CSM și statutul ma­gis­tratului au fost modificate în sensul supunerii procurorilor și judecătorilor controlului politic, iar Legea ANI a fost amendată pentru a legaliza con­flic­tul de interese. La final de an, pe fondul lup­tei pentru putere din interiorul său, PSD a lan­sat, apoteotic, o competiție de proiecte le­gis­lative privind modificarea legislației penale astfel încât, practic, politicienii și funcționarii corupți nici să nu poată fi anchetați. Sub tă­vălugul majorității parlamentare, s-a ales pra­ful de ceea ce păruse o victorie a preșe­din­te­lui Iohannis și a societății civile. În zadar au pro­testat magistrații în fața instanțelor, în za­dar au semnat peste patru mii de judecători și procurori o petiție prin care cereau re­tra­ge­rea legilor inițiate de PSD-ALDE. GIO Dragnea a mers înainte, sigur pe sine, de vreme ce doar deputatul PNL Cătălin Predoiu și USR i-au creat mici probleme în parlament, rezolvate cu câte o ripostă grobiană, marca Nicolicea sau Șerban Nicolae; restul PNL doar a mimat opoziția, iar PMP a fost mână moartă.

Deși nu au mai adunat zecile și sutele de mii de oameni de la începutul anului, protestele au fost remarcate de presa in­ternațională și justețea lor a fost confirmată de so­l­ici­ta­rea secretarului general al Consiliului Europei adresată președintelui Iohannis de a ce­re un punct de vedere din partea Comisiei de la Veneția, pe care România era oricum obligată prin MCV să o consulte în privința nu­mirii procurorilor șefi, de scrisoarea celor șap­te ambasadori din UE, care sesiza o serie de pericole la adresa statului de drept, și de ce­re­rea GRECO de examinare a legilor justiției. Nu mai vorbim de celebra declarație a De­par­ta­mentului de Stat, în care parlamentarii ro­mâni erau îndemnați să respingă legile care mutilau independența justiției.

La începutul lui 2018 întrebarea este dacă se mai poate salva ceva după dezastrul generat în 2017. Actorii principali ai următoarelor săp­tă­mâni vor fi șeful statului și CCR, care a fost se­sizată deja de opoziție. Dar CCR ne-a obiș­nuit deja cu decizii favorabile mai degrabă pe­nalilor și mai puțin luptei anticorupție, iar unul dintre judecătorii săi cei mai influenți, Daniel Morar, a fost surprins luând masa cu Flo­rin Iordache. Putem anticipa așadar că, în cel mai bun caz, CCR va menține esența legi­lor pesediste, chiar dacă va admite parțial unele contestații. Speranțele românilor cu spirit civic se îndreaptă însă către pre­șe­din­tele Iohannis, care poate retrimite legile în par­lament și le poate contesta la CCR, cum îi cer o serie de ONG-uri și organizații ale ma­gis­traților, în afară de UNJR, one-woman-show-ul Danei Gârbovan. Din păcate, președintele s-a arătat foarte scump la vorbă în această pe­rioadă, profitând și el de perioada de doliu după decesul Regelui Mihai pentru a nu se implica aproape deloc în dezbaterea publică. Este adevărat că a ținut un discurs destul de dur la ședința CSM de la începutul anului, rei­te­rând opoziția sa față de prezența penalilor în posturi de conducere și angajându-se să fa­că „tot ce stă în puterea mea cons­ti­tu­țio­nală“ pentru a ajuta CSM să garanteze in­de­pendența justiției. Partea proastă este însă că noua președintă a CSM este apropiată de cla­nul Dragnea-Iordache, iar cu un discurs, fie el și ferm, nu se face primăvară. Președintele a tăcut prea multă vreme. Fără să încalce Constituția, el ar fi putut să vorbească mai des și mai apăsat, explicând importanța sta­tului de drept și flagelul corupției. Ar fi creat astfel un curent de opinie mai puternic și ar fi încurajat protestele, dar s-a ferit de o astfel de implicare ca necuratul de tămâie. Mai mult, înțelegem că nici SRI, aflat sub directa sa autoritate și condus de un apropiat al său, Eduard Hellvig, a încetat să furnizeze in­for­mații relevante către DNA în dosarele de ma­re corupție, deși corupția este considerată o amenințare la adresa siguranței naționale. Amin­tim – pentru cei care au uitat – că dom­nul Hellvig și-a început cariera politică în par­ti­dul lui Dan Voiculescu și apoi a fost un USL-ist convins. Poate că îndepărtarea lui Florian Col­dea din SRI, susținută din umbră și de Edu­ard Hellvig, a avut totuși și scopul pervers de a pune un mare bemol luptei anticorupție.

În tot cazul, din sfera prezidențială au venit prea puține impulsuri privind structurarea unei rezistențe civice și politice față de cam­pania de subordonare politică a justiției, exact atunci când era mai multă nevoie de ele. Jocul președintelui pare dictat de cal­cu­lele pentru anul preelectoral, nu de o con­vin­gere profundă privind necesitatea antico­rup­ției. Dar cine știe ce convingeri politice are Klaus Iohannis? În 2014 a fost votat pentru că era singura alternativă decentă la Ponta, nu pentru că impresionase prin viziune și con­vingeri. Așadar, chiar dacă domnul Iohannis va mai înainta și niște contestații pe la CCR sau va sesiza Comisia de la Veneția, nu este ex­clus să-și conceapă demersul ca pe o ope­rațiune de imagine, fără să fie preocupat de efectele sale concrete, mizând din nou pe lip­sa unei alternative decente la candidatul PSD-ALDE. Dar noi, oare, mai avem dreptul să votăm din nou mioritic?