Travaliile opoziției în vremea ciumei roșii

Oricine privește cu responsabilitate la vii­to­rul României se va întreba în mod le­gi­tim cum este posibil ca, în condițiile în ca­re țara este guvernată de cea mai in­com­petentă echipă PSD-ALDE, salariile scad și prețurile cresc, penalii au ocupat gu­vernul, iar independența jus­tiției este masacrată, opo­ziția parlamentară și ex­traparlamentară – mă refer la România 100 – să ră­mână neconvingătoare și să nu capitalizeze politic de­ficiențele guvernanților.

Este tentant să explici acest eșec prin câteva clișee: PNL are nostalgii USL-iste și destui aleși corupți; USR nu și-a precizat identitatea politică, iar Da­cian Cioloș nu știe ce vrea. Nu neg toate aces­te aspecte, dar, chiar și așa, toate aces­te trei forțe politice dispun de cadre in­finit mai bine pregătite decât PSD și ALDE și au demonstrat că respectă standardele NATO și UE. Totodată, constatăm că PNL și USR nu sunt atât de inactive pe cât sus­țin televiziunile penalilor: ambele partide au combătut activ și au contestat la CCR modificările aduse de PSD, ALDE și UDMR legilor justiției; ambele au avertizat, cu ar­gumente pertinente care s-au confirmat, asupra dezastrului economic declanșat de guvernele lui Dragnea, propunând amen­damente în parlament. Există chiar și une­le inițiative interesante, cum ar fi petiția online lansată de deputatul PNL Florin Ro­man pentru a modifica Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, astfel în­cât cei care refuză să muncească să piardă ajutorul social, sau intenția USR de a in­clu­de în Constituție interdicția ocupării de funcții publice de către cei cu probleme pe­nale. Aceste demersuri nu beneficiază în­să de o dezbatere obiec­tivă și corectă. Dar ceea ce îi lipsește opoziției, pe lân­gă o mediatizare corectă, este ceea ce se numește lea­dership.

O fi Ludovic Orban un opo­zant al PSD, dar este un om politic epuizat, fără vi­ziune și fără discurs, care refuză să deschidă partidul către societate, conducân­du-l în schimb cu ajutorul unei echipe de fi­deli mediocri de prin filiale, de la care nu putem aștepta idei novatoare. Faptul că l-a înlocuit pe omul de casă al Antenei 3, Daniel Zamfir, cu Florin Câțu la con­du­ce­rea comisiei pentru finanțe din Senat este binevenit, dar vine totuși târziu și nu re­zolvă problema altor parlamentari PNL apropiați de Dan Voiculescu și televiziunea sa. Legat de această schimbare, contestată ve­hement de domnul Zamfir, observăm că liberalii își spală prea des rufele mur­dare în public, ceea ce dăunează imaginii PNL. Pe de altă parte, disputele interne din USR, soldate cu plecarea lui Nicușor Dan, au dus la clarificarea opțiunilor par­tidului și la dinamizarea activității sale. Noul său lider, Dan Barna, are curaj și idei, dar experiența politică îi lipsește.

Pe acest fond de ambiguități și dificultăți in­terne se grefează, din păcate, presiunile contraproductive ale lui Klaus Iohannis. Se pare că, pentru a-și putea aplica stra­te­gia de a lăsa PSD să ducă țara de râpă și – teoretic – să se compromită, el le-a su­ge­rat PNL și USR să nu propună candidați pen­tru funcția de premier. Un calcul prost, decontat atât de președinte, cât și de cele două partide, care au lăsat impre­sia că nu vor să-și asume guvernarea și/sau nu au oameni capabili să preia funcția de premier - și aceasta, deși orice PNL-ist sau USR-ist ar fi fost mai competent decât Viorica Dăncilă. Nu știm dacă domnul Iohannis sabotează partidele de opoziție în mod deliberat, dar ne amintim cât rău le-a făcut în 2016, când le-a cerut să se aga­țe de Dacian Cioloș, cu rezultatele de­zas­truoase pe care le cunoaștem. Este oa­re domnul Iohannis mai puțin inteligent decât l-am crezut sau se teme de con­cu­rența unei eventuale personalități prove­nite din rândurile opoziției? De ce oare se comportă el ca o coadă de topor a „sis­te­mului“, pe care de altfel nu l-a criticat ni­ciodată, și dă impresia că a negociat cu Li­viu Dragnea un noncombat la prezi­den­ția­le, în schimbul libertății totale la gu­ver­nare pentru PSD? Dincolo de speculații, cert este că domnul Iohannis nu ajută în acest moment nici partidele de opoziție, nici societatea civilă, care își pusese mari speranțe în el ca adversar activ al PSD.

În sfârșit, alt handicap major al opoziției este incapacitatea de a se uni, deși ex­pe­riența demonstrează că doar o alianță a partidelor de opoziție se poate opune cu succes tripletei toxice PSD-ALDE-UDMR. Partea proastă este însă că o astfel de ali­anță ar fi dominată inevitabil de PNL, par­tidul cu cei mai mulți parlamentari și cu structuri teritoriale bine puse la punct. Din păcate, și cu tendințe dominatoare cer­te, care țin la distanță USR. Aceasta nu scu­ză însă tactica USR de a critica PNL mai sever decât PSD și ALDE, chiar dacă ea s-a mai atenuat în ultima vreme. Iar în privința lui Dacian Cioloș, chiar nu știm ce speranțe putem avea, dacă ne amintim cum, în 2016, a dezavuat tocmai PNL și USR, cele două partide care îi propuneau funcția de premier.

Așadar, iată-ne în situația paradoxală în ca­re, deși avem o opoziție superioară in­telectual și chiar etic coaliției aflate la gu­vernare, șansele acesteia de a învinge pu­terea PSD-istă sunt vagi, iar România ris­că să rămână capturată de conjurația pe­nalilor aflată acum la putere. Este ceva pu­tred aici. Putem visa, desigur, la trezirea pre­ședintelui și a elitelor PNL, la matu­ri­za­rea rapidă a USR sau la metamorfozarea lui Dacian Cioloș într-un lider politic cu vi­ziune și curaj (nu râdeți!), dar poate mai sănătos ar fi să identificăm mecanismele com­plexe care blochează opoziția din 1989 încoace. Căci numai adevărul ne va ajuta să ne eliberăm de „ciuma roșie“.  //