De același autor
UDMR și-a definit idealul autonomiei și autoguvernării etnice încă din 1992 în așa-numita Declarație de la Cluj (25 decembrie 1992). În fiecare an, acest ideal este reluat într-o formă sau alta de liderii maghiari: mai mult pentru a le demonstra celor din comunitățile pe care le reprezintă că nu și-au pierdut acest obiectiv politic, decât cu gândul că idealul lor va fi pus în practică în timpul vieții lor. Nu e atât o capcană a nostalgiei obsesive, cât mai degrabă obligația parlamentarilor UDMR de a urmări pe căi legale ceea ce-și doresc votanții lor.
Niciodată fruntașii UDMR nu au vorbit despre atingerea prin forță a scopului propus în programul Uniunii (program care însă nu se mai află pe site-ul formațiunii). În mod legal, dacă nu au o largă majoritate de partea lor, politicienii maghiari nu vor putea obține niciodată autonomia Ținutului Secuiesc, de aceea reacțiile disproporționate ale liderilor români sunt iraționale. Poate că graba cu care cele trei formațiuni politice maghiare au semnat Rezoluția în 2018 a fost nelalocul ei, mai ales că, în acest fel, subiectul centenarului a fost deschis de pe poziții de adversitate. În documentul semnat de liderii politici maghiari se menționează că „la o sută de ani după Rezoluţia de la Alba Iulia, suntem pregătiţi pentru un nou început: în interesul dezvoltării ţării şi al viitorului nostru comun, vrem să găsim împreună soluţii pentru problemele care dezbină comunităţile noastre“. Premierul a răspuns explicit că „în calitate de român“ și de prim-ministru „refuză“ orice dialog legat de autonomie.
Soluțiile indicate de maghiari nu sunt simple deloc: 1) autonomia teritorială a Ținutului Secuiesc (Székelyföld), regiune formată din județele Covasna, Harghita și parțial Mureș; 2) autonomie administrativă pentru localitățile în care maghiarii sunt majoritari, adică statut special bilingv pentru Partium (din care, potrivit hărților istorice, fac parte parțial sau total județele Timiș, Satu Mare, Caraș-Severin, Bihor, Arad, plus părți din Ungaria, Ucraina, Slovacia); 3) autonomia culturală, care presupune autoadministrarea cu bani de la bugetul țării a patrimoniului comunității maghiare, a școlilor ungurești, a publicațiilor și mass-media de limbă maghiară (Statutul minorităților naționale, o lege propusă de UDMR încă din 2005, nu a reușit să fie adoptată, cu toate că formațiunea maghiară s-a aflat în coaliții guvernamentale mai bine de 15 ani.)
Partidele parlamentare, nici măcar atunci când erau aliate cu UDMR la guvernare, n-au fost dispuse să discute revendicări de acest fel, pe care le-au considerat mereu intolerabile. N-a existat, de fapt, din partea românilor niciun proiect serios de reconciliere între români și maghiari. Nu dă bine, nu au nici un folos personal și nici un avantaj electoral: prietenia cu ungurii nu aduce voturi. Cercetările sociologice arată că 60% din populație și-ar dori ca partidele să facă „o politică națională“, numai 30% ar prefera o politică prooccidentală și aproape o treime dintre români ar vrea să fie interzise partidele sau organizațiile care reprezintă minoritățile naționale.
Există un potențial naționalist care, la o adică, ar putea fi folosit în războiul politic și care, până acum, a fost consumat în gesturi și gâlcevi fără miză: un vloggerr care a încercat să demonstreze mitul vânzătorului din secuime care nu vrea să-i servească pe românii care nu vorbesc ungurește a trunchiat în cele din urmă faptele și a mințit prin omisiune (după cum rezultă din decizia CNCD din 6 septembrie 2017); un comisar care ar trebui să asigure protecția consumatorilor a amendat un agent economic care vindea produse cu eticheta „gustul secuiesc“ (pe motiv că n-ar exista gusturi secuiești) și pe urmă a dat un interviu în care a spus că urmează să apară wc-ul secuiesc și cimitirul secuiesc; acum câțiva ani a fost amendat un taximetrist că avea autocolant pe care scria SIC, prescurtarea latină a „siculitas“ (secuime). Borcanele cu zacuscă secuiască, steagurile secuiești și în general secuii sunt chestii periculoase, care trebuie exterminate sau, dacă nu, măcar folosite de PSD.
Premierul Mihai Tudose nu a fost deloc subtil atunci când i-a amenințat pe unguri că „dacă steagul secuiesc va flutura pe instituțiile de acolo, toți vor flutura lângă steag“. Poate că Tudose a devenit brusc maghiarofob, pentru a-l pune la colț pe Dragnea, dar și pentru că a spune că vrei să-i spânzuri pe unguri dă bine la electorat. Liviu Dragnea s-a transformat anul trecut în maghiarofil, fiindcă a învățat cum să se folosească de UDMR în jocurile sale. Pentru demiterea premierului prin moțiune de cenzură, șefului PSD i-ar fi mai simplu dacă ar avea de partea sa UDMR, dar Tudose i-a distrus lui Dragnea orice legătură cu maghiarii, odată cu discursul său dur, aplaudat de partid.
În vreme ce Ministerul de Externe i-a învățat pe diplomații de la Budapesta cum să interpreteze declarația premierului, Adrian Năstase l-a certat pentru exces, i-a spus cum trebuie să facă și care e poziția corectă: premierul ungar este un revizionist și „atunci când statul român a fost mai slab, accentele revizioniste ungare au fost mai puternice. Fie prin intermediul minorității maghiare din România, fie prin lobby-urile din străinătate“.
Tot spectacolul rostogolit de premierul român e însă o trambulină pentru Viktor Orbán, care se pregătește de alegeri în această primăvară. Cu cât centenarul va fi mai mult despre unguri decât despre unire, cu atât naționaliștii vor triumfa mai serios la Budapesta.
