Politicieni și oameni de stat

Un om de stat, în situații de criză, nu se lamentează, nu polemizează cu partenerii, nu devine brusc resentimentar, ci caută soluții realiste pentru rezolvarea crizei. Un politician speculează fricile electoratului, fobiile, stereotipurile și asta îi aduce voturi. Criza refugiaților separă, ca într-o centrifugă, oamenii de stat de politicieni, atât la nivel european, cât și în România.

E simplu să spui că „invazia“ refugiaților din Orientul Mijlociu și Africa de Nord generează probleme de securitate și să scormonești an­goasele antiterorismului. Așa poți să pari om de stat. Dar un adevărat om de stat știe că scăderea și îm­bătrânirea populației pe bă­trânul continent este o pro­blemă de securitate, pe ter­men mediu și lung, mult mai serioasă decât terorismul. E adevărat, nu așa de vizibilă și, oricum, prezentă doar în rapoartele greu inteligibile ale academicienilor.

România are o rată a fer­ti­li­tă­ții de 1,4, mult sub rata de înlocuire a po­pu­lației (2,1) și se estimează că până în 2050 vom ajun­­ge la o populație de 15 milioane, pro­babil de­ja îmbătrânită. Cu o asemenea con­fi­gurație de­mo­grafică, nu contezi nici economic și nici po­li­tic în lumea modernă, dominată de libera cir­culație a capitalului și de cursa pen­tru com­pe­ti­tivitate. Ca politician, mai ales da­că țara ta nu e destinație pentru imigranți, poți să câș­tigi vo­turi speculând sentimentele na­țio­na­lis­te sau xenofobe, bine înrădăcinate de co­mu­nism. Ca om de stat, ai datoria să pre­gă­tești po­pulația pentru viitoare „exoduri“, pro­vo­ca­te sau nu, din zone ale lumii cu o rată de fer­ti­li­ta­te mai ri­dicată și cu populație mai tâ­nă­ră. S-ar putea să fie zone cul­tu­rale foarte diferite, ceea ce în­seamnă că tre­buie să cul­tivi și să practici toleranța și deschiderea.

A menține românii în bezna pre­judecăților și a națio­na­lis­mului, în condițiile în care știi că vine vremea încurajării imi­grației, e doar un joc mărunt politicianist, lipsit de res­pon­sabilitatea viitorului. Cine spu­ne că actualele trenduri de­mo­grafice se co­rectează prin politici sociale pronataliste ar trebui să se uite la țările occi­dentale, unde dom­nește statul bunăstării și un­de natalitatea s-a plafonat, în ciuda creș­te­rii exponențiale a standardului de viață. Legile demografiei nu se schimbă prin ordonanță de urgență. Mi­nis­trul Economiei din Germania a declarat, chiar în aceste zile, pe fondul crizei refugiaților, că Germania are nevoie de imi­granți pentru a–și îmbunătăți rata de de­pen­dență. Iată o re­to­rică de om de stat.

Politicianul poate specula chestiunea „tero­rismului“, insinuând că în actualul flux de re­fu­giați se pot inflitra kamikaze ISIS sau Al-Qa­eda. Da, nimeni nu poate contrazice asta. Fos­tul șef al SRI, George Maior, spunea, după Char­lie Hebdo, un lucru extrem de important pen­tru cei care aveau urechi să audă: „În Fran­ța au fost dejucate multe atentate. Co­legii fran­cezi sunt extrem de profesioniști, dar nu exis­tă securitate absolută. Uneori, pre­venția nu se poate realiza. Poți să previi 100 de aten­ta­te și o dată să fii lovit frontal, ca să se nască asemenea dezbateri“. Așadar, nu exis­tă se­cu­ritate absolută. Cum nu există ni­cio garanție că următorul atentat nu va fi în­făptuit de ac­ti­viști ISIS intrați în Europa cu cra­vată și cos­tum, nu în convoaie de refugiați, sau de ce­tă­țeni europeni din cei 20 de mi­li­oane de mu­sulmani care trăiesc în UE. E chiar mai ușor să infiltrezi teroriști prin aeroport, sub apa­ren­ța unor oameni normali, care nu sunt am­pre­n­tați și verificați la sânge, așa cum sunt ac­tualii refugiați. Un om de stat spu­ne asta ale­gătorilor. Și le mai spune și că nu combați te­ro­rismul combătând o religie. Dim­potrivă, ser­viciile de informații cola­bo­rea­ză cu liderii re­li­gioși pentru prevenirea te­ro­ris­mului.

Un om de stat nu se pune în spatele lui Viktor Orbán, agent putinist cu acte, care azi ține sus flamura opoziției față de solidaritatea eu­ro­peană exprimată prin „cotele de refugiați“. Doar un mărunt politician nu vede că Rusia își freacă mâinile de bucurie de câte ori mai apare câte o spărtură în solidaritatea eu­ro­pe­nilor. Nu mai zic de faptul că, paradoxal, si­ri­enii sunt azi adevărații „invadatori“, nu rușii, care au ocupat într-o noapte Crimeea cu tan­curi și avioane. Niște amărâți cu copii în brațe sunt azi „barbarii“ care vor destabiliza con­ti­nentul, nu cei care care dispun de suficient ar­mament, propagandă și potențial de șantaj cu resurse naturale, adică prietenii lui Orbán, el însuși cal troian al lui Putin, mai periculos decât presupușii cai troieni băgați de ISIS în convoaiele de băjenari.

Lecția europeană pentru populiștii care câș­tigă voturi pe seama solidarității europene e simplă. Tsipras a învățat-o, Ponta a în­vă­țat-o și el, Orbán nu mai are mult până și-o va în­suși. Din 2012 până mai ieri, Victor Ponta a preferat să fie politician, și nu om de stat. A dat lovituri Constituției, a încercat să des­ta­bi­lizeze echilibrele macroeconomice, iar, dis­cur­siv, s-a pus în fruntea plutonului antioc­ci­den­tal. A câștigat voturi din asta, a ajuns la gu­ver­­nare, era cât pe-aci să ajungă și pre­șe­dinte al României. Astăzi, Ponta, în chestiunea re­fu­giaților, are o poziție de om de stat, dar nu-i mai folosește la nimic. Poate încă mai are fa­nii lui în România, dar liderii europeni de­­ja l-au izolat, credibilitatea lui în lumea ves­ti­că e zero. E singurul mod prin care elita po­li­ti­că eu­ropeană se poate proteja de populiști și na­ționaliști, dar îl folosește foarte eficient.