Non! Mais oui!

Apelul lui Emmanuel Macron este bine scris, echilibrat în critici și evaluări, în mândrie, dar și în îngrijorare pentru Europa, convingător tocmai printr-o atitudine de centru și o privire de sus a lucrurilor, fără a neglija detaliile. Aceste calități sunt de altfel evidente în întreaga lui carieră, scurtă, dar mouvementée, bogată în mișcări rapide, imprevizibile pe termen scurt, dar justificate pe termen lung. Născut în 1977, educat, printre altele, la un colegiu iezuit din Amiens, master în filosofie cu o teză despre Machiavelli și Hegel(!), editor al cărții lui Ricœur, Mémoire, l´histoire, l´oubli (Seuil, 2000), Macron urmează apoi lʼÉcole Nationale dʼAdministration, intră în lumea afacerilor și a politicii, ajunge ministru în guvernul socialist al lui Hollande, se desparte de el, publică o carte cu titlul curios Révolution, dar cu un subtitlu deloc de stânga - cum ai putea crede - C´est notre combat pour la France și cu aproape 200.000 de exemplare vândute, înființează o mișcare politică proprie și ajunge președintele Franței în 2016. Atunci avea doar 39 de ani.

Pentru și contra Europei

Inițiativa lui politică actuală este la fel de rapidă precum cariera precedentă, doar că sare de la nivelul francez la cel continental. Criza Uniunii Europene și a instituțiilor ei este astăzi evidentă, observă Macron, și prezentă în mai toate țările, inclusiv în Franța. El și Angela Merkel au făcut însă un frumos gest la Aachen pe 22 ianuarie, semnând tratatul bilateral, simbolic, în orașul lui Charlemagne, în plus, ambele țări sprijinind o soluție rezonabilă pentru Brexit, deși nu spun care. Există însă și gesturi contrare, aș aminti eu, cu gândul, de exemplu, la populismul lui Matteo Salvini, adjunct al premierului italian, dar și ministru de Interne, acuzat că ar fi primit în sprijin 3 milioane de euro din Rusia, ca și la populismul numiților Gilets jaunes, violent activi în stradă, din octombrie 2018 până acum, în Franța, dar extinzându-se în Belgia, Germania și chiar în Bulgaria. Un atare anarhism antistatal nu oferă nicio soluție concretă, dar atacă ceea ce se numește, încă din anii 1960, „sistemul“, adică structurile generale ale societății. Aceste etichete par acum învechite pentru că protestul nu mai este interior politicului, ci împotriva acestuia ca mod global de acțiune în ceea ce noi, conform Uniunii Europene, numim statul de drept. Același negativism apare în Ungaria și Polonia, unde deciziile autoritare ale iliberalismului distrug din interior ce a mai rămas din democrație. Și nu altfel este posibil să se întâmple și în România, dacă nu vom putea opri demantelarea mecanismelor democratice chiar de către guvern, dar și de indivizi care mai ieri erau căutați de justiție, dar care acum o amenință, rânjind, în public.

Renașterea Europei

Este evidentă, deci, o anumită asemănare în modul de degradare a situației pe plan local și european, motiv pentru a-l combate simultan la ambele nivele. Tocmai de aceea Macron îi cheamă pe „cetățenii Europei“ la o „Renaștere europeană“ în 22 de limbi ale continentului, rupând astfel cu tradiția francezei ca limbă universală. Opunân­du-se „închiderii în sine naționaliste“ ca „reacție de respingere fără proiect“, Macron consideră Uniunea Europeană, pe drept, un „succes istoric“, avertizează împotriva „marilor puteri“ fără a le numi - dar care nu ar putea fi ele altele decât cele nenumite pozitiv în text, de exemplu Rusia – și laudă „civilizația europeană“ nu numai ca „piață“, ci și ca „proiect“.

Problema de fapt aici începe. Dacă Macron vrea să convingă nu numai adepții, ci și indecișii ori chiar adversarii europenismului, atunci proiectele concrete contează mai mult decât trecutul cultural. Acestea sunt trei: „apărarea libertății noastre“, „protejarea continentului nostru“ și „regăsirea spiritului de progres“. Primele două, mai ales protejarea valorilor și a frontierelor, umanitar, dar și prin poliție, ori forțe armate europene asociate cu NATO, rămân însă vagi, deși sunt juste: citindu-le, este imposibil să le refuzi, dar nu este clară funcționarea lor, dacă le aprobi! De fapt, exact criza migranților a evidențiat diferențele dintre europeni: Grecia și Italia sunt sufocate de ei, Ungaria a ridicat ziduri fără jenă, doar Ger­mania a avut meritul istoric de a-i ac­cepta, dar ajungând ea însăși în criză in­ternă: sirienii au accelerat astfel, fără să vrea, reînvierea dreptei politice în Europa.

Ce recepție va fi în Vest și care în Est?

„Regăsirea spiritului de progres“, al treilea punct al apelului, este cel mai important, dar numește inițiative cam disparate, deși toate importante: ca și „concurenții noștri americani sau chinezi“, trebuie să ne ocupăm de un salariu minim european adaptat la fiecare țară (dar cum îl definim, date fiind diferențele de nivel dintre Vest și Est), o bancă europeană ecologică (cum va împiedica ea despădurirea în România?), o forță europeană sanitară (cam singura, dintre propuneri, activă deja la noi), Consiliul European al inovației, o conferință generală pentru Europa încă în anul acesta (dar cum va fi împiedicată demagogia iliberalilor, printre care Guvernul Dăncilă, dacă va mai exista atunci, gata să anihileze vocile competente și independente?) etc. Par­tici­parea unor „paneluri de cetățeni (care) să discute cu universitarii, cu partenerii sociali, cu reprezentanții religioși și spirituali“? Ce frumos! Dar cine-i va numi sau cine va asigura prezența lor fără a fi numiți oficial? La București, parlamentul și Catedrala Mântuirii Neamu­lui sunt buni vecini...

Mai înainte însă, Verhofstadt...

Mă opresc puțin și schimb vorba. N-am citit cartea lui Macron, dar am citit-o pe cea a Guy Verhofstadt din 2009, în traducere românească, Ieșirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (București, Editura Comunicare.ro, 2012), din care voi cita, uimit fiind, dar și bucuros, de asemănările dintre ele. Analizele fostului prim-ministru flamand și lider al grupului ALDE din Parlamentul European sunt predominant economice, nu politice. Concluziile sunt însă apropiate. Verhofstadt face analize detaliate ale crizelor economice globale, dar mai ales americane, ca și ale progreselor extraordinare nu numai ale Chinei, considerată acum prima putere economică a lumii, ci și ale altora care se dezvoltă rapid, precum Brazilia, India și Rusia. Toate fac parte din G 20 și pot deci conlucra oficial. După ce „economia planificată și comunismul au făcut implozie“, piața liberă a devenit globală, iar trecerea lumii de la societatea industrială la cea informațională, prezisă de Alvin Toffler din 1980 în Al treilea val (traducere la București, Editura politică, 1982), s-a generalizat, vechea economie verticală fiind înlocuită de una orizontală „ce nu mai depinde de granițele geografice sau monetare“. Dacă vechile țări comuniste rămân în afara acestei dezvoltări, vom avea două tipuri de state și de membri ai UE, scrie Verhofstadt, cei care locuiesc la vest, și cei care locuiesc la est de Berlin. El pledează astfel pentru constituirea unor State Unite ale Europei pe zona euro, cu armată și diplomație unică, pe baza „motorului german“, spre deosebire de ideile lui Ma­cron și înainte de ele. Altfel, totul va merge în continuare la fel de prost ca până acum, scrie el în 2009, deci cu câțiva ani înainte de ascensiunea lui Macron. Ce a mers prost până acum și riscă să rămână așa? Răspunsul este simplu: „piețele sunt globalizate, dar politica nu e globalizată deloc. Atât timp cât statele naționale constituie cadrul gândirii noastre politice, acestea vor fi în dezacord cu realitatea economică“, conclude el.

Asemănarea celor două poziții mi se pare evidentă, le desparte însă momentul istoric și alte accente politice la Macron, decât la Verhofstadt. Cum nu cunosc relațiile dintre ei, nu știu dacă sunt pregătiți să colaboreze într-o trecere eventuală a proiectului de la reorganizarea globală la cea europeană. Depășirea cadrului național este comună, doar spațiul de lucru este strict european la francez, nu global ca la flamand, deși ambele apar în același cadru politic democratic.

Vis cu Macron

Revin la proiectul francez și la temerile mele. OK, ar răspunde anglofonul Ma­cron, „dar e mai bine oare o Europă încremenită sau o Europă care merge înainte, fie și în ritmuri diferite, uneori, și care rămâne deschisă tuturor?“. Da, al doilea termen este preferabil, dar cine împiedică distrugerea în fașă a schimbării, cu excepția creării unor „îmbogățiți de pace“, cum au fost în România cei de război, după ambele războaie mondiale, deși provenind din grupuri sociale diferite.

Aici, îl văd pe Macron zâmbind elegant și înclinându-se cu acea finețe care a încântat-o vizibil pe Angela Merkel și l-a dezarmat pe Trump, în timp ce ne-ar spune, acum sigur în franceză, „mais vous-mêmes, chers amis Roumains!“. Și, aveți dreptate, aș replica eu, numai noi am putea-o face, deși s-ar putea și să nu reușim, drept care am rămâne în afara și a acestei Europe viitoare, așa cum am rămas mai mereu în afara celor trecute, cu câteva excepții, pe ici, pe colo, care doar au semnalat că noi rămânem în preajmă...

Și totuși, aș adăuga eu, voind să împiedic visul să devină coșmar, v-amintiți, domnule Macron, L´histoire, L´oubli? Și aș adăuga: am vorbit odată cu Ricœur despre toate acestea la Amsterdam, pe o bancă, acolo unde se întâlnesc minunatele canale Herengracht și Leidsegracht, când l-am invitat să țină cursuri la Uni­ver­sitate. Speram atunci, în mod obscur, să fie odată primit la fel de cald la București. Altfel s-a întâmplat însă în realitate. L´oubli acoperă, domnule Macron, ceea ce La mémoire nu este ajutată, chiar forțat, să rețină.

„Et oui, je sais, mais...“, ar începe el, la care eu probabil că aș tăcea. Sau, poate, dimpotrivă, aș adăuga brusc: „mais oui“ și aș trece lângă el la discuții cu indecișii. //

Emmanuel Macron