De același autor
Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană nu are nimic excepțional. Cel puțin dacă ne raportăm la timpul lung al istoriei, pentru a folosi expresia marelui istoric Fernand Braudel, care înseamnă în cazul de față cel puțin ultimii 300 de ani. Chiar dacă interesul nostru se îndreaptă în mod legitim asupra actualității imediate, nu este inutil să căutăm să înțelegem mai bine raportul Marii Britanii cu Europa Continentală. Acest demers, util mai ales celor care sunt aproape zilnic chemați în fața publicului larg să comenteze Brexit-ul, ar permite eliminarea clișeelor și acuzelor prea aspre îndreptate către partizanii separării Londrei de Bruxelles. O privire spre trecut ar permite și decidenților să imagineze mai bine raporturile cu Marea Britanie în perioada post-exit. Celor care vor îndrăzni să se lanseze în această aventură, istoricul francez Robert Frank, profesor emerit la Sorbona, le propune un adevărat ghid publicat sub titlul shakespearian A fi sau a nu fi european? Britanicii și Europa din secolul al XVII‑lea până la Brexit/Être ou ne pas être européen ? Les Britanniques et l’Europe du XVIIe siècle au Brexit (Belin, Paris, 2018). În paginile cărții găsim textele reprezentative (texte doctrinare, discursuri și tratate) pentru înțelegerea atitudinii ambivalente pe care Marea Britanie o întreține cu Europa Continentală, precedate fiecare de comentariile riguroase ale autorului, și un studiu introductiv care ne oferă perspectiva istorică mai largă. Inspirația shakespeariană din titlu nu este întâmplatoare, marele Will însuși fiind primul care, la sfârșitul secolului al XVI-lea, înfățișează atitudinea distantă pe care englezii o manifestă față de continentali. Dacă la referendumul din 2016 opțiunea britanicilor a fost puternic influențată de valul de imigranți est-europeni, iată că în piesa Sir Thomas Morus, la care Shakespeare este coautor, găsim relatată revolta londonezilor contra afluxului de migranți, îndeosebi muncitori flamanzi și banchieri lombarzi acuzați că le fură locurile de muncă și banii. Iată rădăcinile profunde ale Brexit-ului!
Autorul este unul dintre cei mai îndreptățiți să se pronunțe pe acest subiect care stârnește astăzi atâtea pasiuni, Robert Frank fiind cel mai mare specialist francez privind construcția europeană. Continuator al lui Pierre Renouvin, Jean-Baptiste Duroselle și René Girault, profesorul Robert Frank a contribuit în mod hotărâtor la evoluția școlii franceze de istorie a relațiilor internaționale contemporane. Contribuțiile sale au vizat conceptele de putere și ierarhie a puterilor, noțiunea de sistem internațional și articularea între național-internațional-transnațional, autonomia și interdependența ca elemente fundamentale de măsurare a puterii statelor, noțiunile de transfer cultural și circulații transnaționale. Avem de-a face, prin urmare, cu un istoric care are o înțelegere globală asupra fenomenelor istorice. Asemenea specialiști trebuie să fie parte a dezbaterii pe un subiect precum Brexit-ul. Am înțelege mai bine că „niciodată, viitorul european al acestei țări nu a fost fix și definitiv! De trei secole, într-adevăr, Anglia, apoi Regatul Unit tergiversează, se răsucește și nu încetează să se întrebe dacă trebuie să fie in sau out, dacă trebuie să fie implicată sau nu în afacerile europene. În Evul Mediu, în timpul Războiului de 100 de ani, era mai simplu, căci englezii nu aveau nicio ezitare: voiau să cucerească Regatul Franței. Dar după acest lung conflict, aruncați în afara teritoriului francez, au renunțat pe mai departe la orice ambiție teritorială pe continent“. Obiectivul principal al Londrei a devenit, începând cu secolul al XVII-lea, „asigurarea securității în Europa pentru a putea cuceri lumea“. În aventura colonială care a urmat și care a dat Marii Britanii o vocație mondială, Europa devine, spune profesorul Robert Frank, un detaliu, „un orizont prea restrâns“ în raport cu imperiul „în care soarele nu apune niciodată“. Și totuși, această Europă, „dacă nu este utilă Marii Britanii, îi este totuși necesară: trebuie să găsească aliați pe continent pentru a-și asigura securitatea. În timp ce privește mările și oceanele, ea trebuie să vegheze să își asigure spatele pentru a evita orice risc de invazie“. Aici, este de părere autorul, se află originea alternanței între perioadele de puternică implicare pe continent și voința de a sta deoparte, de a nu fi întru totul integrați sistemului european. De aici și dubla dimensiune europeană și maritimă pe care o are într-o anumită măsura și Franța, împărțită între construcția europeană și spațiul postimperial francofon. Aceste două țări nu pot privi într-o singură direcție. În această optică, imaginarul geografic este mai important decât geografia fizică propriu-zisă: Indiile, Nigeria, Africa de Sud și Australia sunt mai apropiate în imaginarul geografic englez decât România, Bulgaria sau Ungaria. Să ne aducem aminte de celebra formulă a lui Sir Neville Chamberlain, care în 1938 numea Cehoslovacia dezmembrată „o țară îndepărtată despre care nu știm nimic“.
Istoricul Robert Frank identifică trei perioade bine conturate care jalonează raporturile britanicilor cu Europa Continentală. Prima începe în 1713 și se sfârșește în 1904. Este perioada în care Marea Britanie contribuie în mod fundamental la făurirea unui sistem european care să îi asigure securitatea. În această perioadă apare doctrina fundamentală a diplomației britanice, urmată cu o continuitate remarcabilă până în zilele noastre, teoretizată în 1752 de către David Hume, așa-numita „balance of power“: împiedicarea hegemoniei unui stat european prin coalizarea celorlalte contra lui.
Din când în când, Marea Britanie se îndepărtează de sistemul european, dar este constrânsă să vegheze la buna sa funcționare. Leadershipul britanic, manifestat după înfrângerea lui Napoleon, redefinește în mod profund continentul european. Îi datorăm independența Greciei și a Belgiei, îndepărtarea Rusiei de gurile Dunării după Războiul Crimeei, dar și promovarea către jumătatea secolului al XIX-lea a unui fel de liber schimb ca element de pacificare și stabilizare europeană: Londra este cea care, în 1846, „începe să își scadă unilateral taxele vamale pentru importurile de produse agricole, sperând că și alte țări își vor deschide frontierele pentru produsele sale industriale“. După 1871, Londra îl lasă pe Bismark să țină în șah expansionismul rusesc, pentru ca ea să se consacre celei de-a doua expansiuni coloniale în Africa de Sud și în Asia Orientală. Însă amenințarea reprezentată de politica lui Wilhelm al II-lea o face să revină în afacerile continentului. A doua perioadă durează până în 1961, fiind un ciclu de angajări și dezangajări în Europa Continentală. Violarea neutralității belgiene în 1914 atrage intrarea Marii Britanii în război alături de Franța, dar proiectele de integrare politică și economică europeană care au început să fie vehiculate în perioada interbelică o obligă să ia distanță, lăsând Franța să domine scena europeană. Totuși, au existat în această perioadă și voci în Marea Britanie care au pledat în favoarea unor proiecte paneuropene. Dacă economistul Keynes propune o Europă a liberului schimb, Winston Churchill este adeptul unei Europe unite, dar fără Marea Britanie. În 1930, acesta concluziona într-un articol în care lăuda virtuțile unității europene: „Noi suntem cu Europa, dar nu înăuntrul ei. Noi suntem legați de ea, dar nu incluși în ea. Suntem asociați și interesați [față de Europa], dar nu absorbiți“. Există însă și partizani ai includerii Marii Britanii într-un proiect european, chiar dacă opiniile acestora sunt foarte minoritare, precum Arthur Salter, politician conservator care avea să devină ministrul Economiei la începutul anilor 1950, prieten cu Jean Monnet, dar care se opusese viguros planului federal al lui Briand de creare a Statelor Unite ale Europei. O altă excepție în istoria britanică este proiectul de uniune franco-britanică lansat în zilele premergătoare înfrângerii franceze din iunie 1940, dar care nu s-a materializat. Salvatoare a Europei în cel de-Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie refuză să ia parte la proiectele paneuropene ce prevăd crearea de autorități supranaționale și, prin urmare, cedări de suveranitate, precum Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Propune, în schimb, ca proiect politic european Consiliul Europei, iar, economic, Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS), două organizații care nu prevăd integrare politică și economică. Urmează a treia perioadă, 1961-2016, când Marea Britanie se arată interesată de Europa. Dar din pragmatism. La începutul anilor 1960, Londra observă că performanțele economice ale Comunității Europene sunt superioare AELS și își exprimă dorința de a se alătura celor 6. Însă de această dată este Europa Continentală care o ține la distanță: Franța lui De Gaulle îi opune de câteva ori veto-ul. Intrarea Marii Britanii se face abia în 1973, dar, la scurt timp, „chestiunea rămânerii (Remain) sau părăsirii (Leave) devine subiect de dezbatere“. Puternic implicați în transformarea Uniunii Europene vreme de peste 4 decenii, în 2016, pe 23 iunie, 51,9% dintre britanici se pronunță prin referendum în favoarea Brexit.
Tocmai aceste dileme identitare îl fac pe istoricul Robert Frank să nu vadă în Brexit o alegere definitivă pentru britanici, un punct final al relațiilor lor cu Uniunea Europeană: „Și cine știe? Uniunea Europeană ar putea să se reformeze mai ușor fără Regatul Unit și să devină astfel mai performantă. Atunci, pragmatismul britanicilor, exact ca în 1961, îi va împinge din nou poate să își depună candidatura... Nu putem fi siguri de mai bine, dar nici de mai rău“. Cartea profesorului Robert Frank este o lectură necesară pentru background-ul istoric al Brexit-ului și care ar trebui cât mai curând tradusă și în limba română.
