Bolile cronice ale Uniunii Europene

Parcă niciodată nu am asociat mai mult cuvântul criză cu Uniunea Europeană. Asistăm la o avalanșă de știri proaste în ceea ce o privește. Nu de mult, în dis­cur­sul de început de an pri­vind starea Uniunii, pre­șe­dintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vor­bea despre „policriza“ eu­ro­peană, o criză multiplă ce nu ar fi pe deplin ges­tionată. Dacă acum 10 ani Uniunea Europeană era vă­zută ca un proces ire­ver­si­bil, pentru prima dată, de câțiva ani încoace, evocăm posibilitatea ieșirii unor state din Uniune (forțat sau voit) – ipoteza ieșirii Marii Bri­tanii din Uniune, a Greciei (pusă atât de insistent anul trecut). Opiniile publice oc­cidentale sunt tot mai opuse ideii unei Eu­rope extinse, iar rezultatul referendumului din Olanda (care nu este singurul „nu“ la adresa actualei forme a UE, întrucât olan­dezii au respins și Tratatul Constituțional, la trei zile după ce acesta fusese respins de cetățenii francezi) pe tema Acordului de Asociere dintre Uniunea Europeană și Ucraina este o dovadă cât se poate de clară. Dificultatea constă în faptul că este nevoie de acțiuni integrate pentru re­zol­varea crizelor, dar, pe de altă parte, opi­niile publice doresc o abordare în cadru na­țional. Policriza despre care vorbea d-l Juncker este în primul rând o criză de lea­dership, de asumarea curajului într-o pe­ri­oadă dificilă, marcată de creș­terea parti­de­lor populiste în sondaje și de marea pro­ba­bilitate ca cei care își asumă acțiuni în­drăz­nețe să plătească un preț po­litic impor­tant. Inacțiunea și lipsa cura­ju­lui croni­ci­zează unele crize, cum este cea greacă, in­trată în al șaptelea an și care pă­rea uitată pe fondul dezbaterii legate de Brexit.

Criza greacă 

Expresia italiană „un serpente che si mor­de la coda“ (un șarpe care își mușcă coa­da) pare foarte potrivită pentru a descrie criza în care se zbate Grecia. În ciuda pla­nului de restructurare a datoriei (care a pre­supus o asistență financiară ne­ram­bur­sabilă de 250 de miliarde de euro, la care se adaugă 120 de mi­liarde puse la dis­poziție de Banca Centrală Europeană - BCE), situația Greciei se în­rău­tă­țește. Ța­ra este în faliment, în ciu­da celui de-al treilea plan de asistență financiară din partea Uni­u­nii Euro­pe­ne, demarat anul trecut în au­gust, și care a însemnat în­că 86 de miliarde de eu­ro, bani destinați în primul rând băncilor grecești. În șapte ani de la intrarea în colaps a finanțelor grecești, Pro­dusul Intern Brut al țării a scăzut cu 27%, iar șomajul a ajuns la 25%. Ca­tas­trofal pentru o țară a cărei creștere eco­nomică este dependentă de piața in­ter­nă. De altfel, PIB-ul a scăzut anul trecut cu 0,8% iar anul acesta toate previziunile vorbesc despre o scădere de cel puțin 1%. Fă­ră o creștere economică robustă, este ex­­clus ca țara să iasă din marasm. Dar cum se poate ajunge aici, având în vedere că modelul creșterii economice grecești es­te bazat pe consumul intern și investițiile publice? În plus, slaba creștere economică din zona euro afectează schimburile cu Gre­­cia (o treime din schimburile comer­cia­le grecești sunt cu țările din zona euro). Între timp, datoria Greciei a ajuns la 200% din PIB. Pe scurt, țara nu este în faliment deoarece se află sub perfuzia or­ganismelor financiare internaționale, dar nimeni nu pare încă dispus să atace ches­tiunea frontal. Contextul geopolitic este nefavorabil, având în vedere că Grecia reprezintă una dintre cele mai importante porți ale Uniunii Europene în fața mi­granților.

Desigur, discuții pe tema reformelor au în­ceput să se facă auzite, întrucât, în luna iu­lie, țara are de rambursat Băncii Cen­tra­le Europene și Fondului Monetar Inter­na­țional suma de trei miliarde de euro. Anu­mite reduceri ale cheltuielilor bugetare au fost operate de guvernul de la Atena, lan­sate o serie de privatizări și înăsprită fis­calitatea pentru agenții economici. De ase­menea, vârsta de pensionare a fost mărită la 67 de ani. Totuși, colectarea taxelor de la particulari rămâne deficitară, Biserica Ortodoxă continuă să beneficieze de nu­meroase facilități, pensiile continuă să ab­soarbă aproape o zecime din PIB (2,8 mi­lioane de pensionari). Gestionarea fluxului de refugiați se adaugă și ea pe factura chel­tuielilor bugetare grecești (0,17% din PIB în 2015). Criza greacă reprezintă o gaură neagră pentru Uniunea Europeană și numai dimensiunile reduse ale economiei grecești (circa 2% din PIB-ul european) o fac sustentabilă.

Situația nu va putea însă continua la ne­sfârșit! În ciuda veridicității criticilor cu pri­vire la absența voinței guvernului con­dus de Alexis Tsipras de a-și respecta an­ga­ja­mentele asumate, trebuie recunoscut că majoritatea parlamentară pe care aces­ta se bazează este foarte fragilă - 153 din cei 300 de membri ai Parlamentului de la Ate­na, suficientă pentru a vota reformele, dar dependentă de respectarea disciplinei de par­tid. Măsuri dureroase vor trebui în­să lua­te de ambele părți, atât de clasa po­litică de la Atena, cât și de creditori, aceș­tia din ur­mă trebuind să accepte o re­structurare se­ri­oasă a datoriei grecești, cu alte cuvinte, să fie de acord ca cea mai ma­re parte a ba­ni­lor împrumutați să mai fie recuperată.

Brexit: o pierdere istorică

Criza greacă nu este însă singura criză cronicizată a Uniunii Europene. De câteva săptămâni, mobilizarea internațională în favoarea rămânerii Marii Britanii în Uniu­nea Europeană a luat proporții consi­de­rabile. Reprezentanți ai guvernelor de la Paris și Berlin s-au exprimat public asupra eventualelor consecințe dezastruoase în cazul victoriei lui DA la referendumul din 23 iunie. Recent, președintele american Ba­­rack Obama s-a aflat la Londra pentru a face campanie cot la cot cu premierul David Cameron în favoarea rămânerii Ma­rii Britanii în cadrul Uniunii. Pariul șefului de la Casa Albă este însă riscant, având în ve­dere că, în asemenea momente cu puter­ni­că încărcătură identitară, ingerințele din exterior pot provoca efect contrar, mai ales că aveam de-a face și cu o criză în sânul partidului conservator, o con­fruntare între premierul Cameron și pri­marul Londrei, Boris Johnson. Dacă son­dajele de la această dată indică un lejer avans în favoarea statu-quo-ului, rezul­tatul obținut va fi, în orice caz, la limită (40% dintre britanici sunt indeciși).

Dincolo de argumentele economice, im­por­tante, dar sustenabile atât pentru bri­tanici, cât și pentru continentali, ieșirea Marii Britanii din marea familie europeană ar fi în primul rând o pierdere istorică. Marea Britanie face parte indiscutabil din civilizația europeană. În plus, din punct de vedere geopolitic, pierderea ar fi și mai mare, întrucât proiectul european este un proiect cu vocație universală, capabil să rivalizeze cu Statele Unite și China. Din acest punct de vedere, prezența Marii Britanii în sânul UE înseamnă un plus de experiență istorică, al unei națiuni pre­zen­te atâta timp simultan pe cinci continente, un actor indispensabil, în eventualitatea realizării unei apărări comune europene, și un foarte influent actor pe scena di­plo­matică mondială.

Un alt pericol major în cazul ieșirii Marii Britanii îl reprezintă ideea că proiectul eu­ro­pean este reversibil. Însă forțele cen­tri­fu­ge nu erodează UE numai pe teritoriul bri­tanic. Potrivit unui sondaj Gallup, 32% din­tre europenii de pe continent (40% din­tre italieni, 38% dintre francezi!) ar vota în favoarea ieșirii țării lor din UE, 47% ar vota în favoarea ieșirii din zona euro. În con­cluzie, indiferent da­că Marea Britanie va rămâne în Uniune, es­te necesară refor­marea instituțiilor euro­pe­ne și în special simplificarea procesului de decizie și re­lansarea economică. Ero­da­rea claselor mij­lo­cii, creșterea somajului (25 de milioane de șomeri – a 29-a „na­țiu­ne europeană“) re­prezintă singurele mă­suri care ar putea re­da încredere în pro­iectul european.