De același autor
La început de octombrie, sub auspiciile președinției cehe, s-a materializat ideea lansată de președintele francez Emmanuel Macron, a primei reuniuni la nivel înalt a Comunității Politice Europene. Istoria are ironiile ei și organizarea la Praga, fosta capitală a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană între 1583 și 1612, ne aduce aminte de impozantul conglomerat de principate, ducate și regate care ajunsese să fie controlat de mari puteri exterioare. Căci pe 7 octombrie s-au reunit 44 de state, de la cele 27 de state membre ale Uniunii Europene până la Turcia, statele din Caucaz (Armenia, Azerbaidjan, Georgia), Moldova, Ucraina, statele Balcanilor Occidentali și, desigur, Marea Britanie, alături de state ale spațiului economic european (Islanda, Elveția, Norvegia). O fotografie impozantă, dar care nu poate ascunde caracterul eterogen al inițiativei și, prin urmare, așteptările.
Punând împreună țări precum Armenia și Azerbaidjan, Turcia, Cipru și Grecia, pentru a da numai exemplele cele mai eclatante, Comunitatea Politică Europeană poate adopta cel mult declarații pe baza unor principii generale – condamnarea folosirii forței, susținerea Ucrainei și organizarea viitoarelor summituri asupra căreia s-a și decis: acestea vor fi găzduite de Marea Britanie și apoi de Spania. Reuniunea de la Praga a mai avut scopul de a da o imagine de izolare a Rusiei pe continentul european. Dacă acest scop nu a fost totuși atins, având în vedere atitudinea ambivalentă a unui număr de state prezente la inițiativă, reuniunea a pus totuși în evidență ruptura, detașarea Rusiei de spațiul european. Aș merge chiar și mai departe, prin a spune că summitul de la Praga a actat modificarea frontierelor orientale ale Europei, care oricum fuseseră arbitrar stabilite pe linia Munților Ural și a fluviului Ural la început de secol XVIII de către un geograf de la curtea țarului Petru I. Mai putem să spunem un lucru: această comunitate nu va împinge prea mult lucrurile în direcția unei coeziuni, a unei forme consistente de instituționalizare.
Și atunci, care a fost scopul președintelui Emmanuel Macron când a lansat-o? În spatele acesteia se regăsesc mai multe obiective. În primul rând, temporizarea aderării Ucrainei și Moldovei la Uniunea Europeană, cel puțin eliberarea presiunii politice venite dinspre Ucraina, dinspre țările din Est membre UE, dinspre Washington, și câștigarea de timp pentru ca acest proces, în momentul în care va avea loc (a nu se uita că există și soluții de aderare parțială la UE, cum este cazul Ciprului, fără teritoriile contestate), Uniunea Europeană să își reformeze instituțiile și îndeosebi procesul de decizie prin eliminarea dreptului de veto. Parisul, ca de altfel și Berlinul, este neliniștit de faptul că integrarea Ucrainei, Moldovei, dar și a unor state din Balcanii Occidentali va crește proporția statelor pro-americane, ceea ce, dispunând de aceleași drepturi cu cele existente în prezent pentru cei 27, ar însemna moartea sigură a oricăror aspirații de construcție a unui pol de putere european. De altfel, prin această Comunitate Politică Europeană putem spune și că ne aflăm în fața primului cerc al integrării, cel mai larg. În orice caz, germenii Europei cu mai multe viteze de integrare sunt vizibili numai prin simpla existență a acestui format.
Un alt obiectiv al lui Macron este stimularea europenilor pentru rezolvarea crizelor de pe propriul continent fără a mai fi nevoie de a face apel la puteri exterioare. Parisul s-a arătat tot timpul nemulțumit de faptul că toate crizele europene din perioada post-Război Rece au avut nevoie de intervenția americană, pentru a-și găsi un deznodământ. Este motivul pentru care președintele Macron s-a obstinat să mențină un canal deschis de comunicare cu omologul său rus, Vladimir Putin. A nu lăsa exclusivitatea acestui dialog lui Recep Tayyip Erdoğan și, mai târziu, atunci când se va ajunge la negocieri, aliaților de peste Ocean. Dar ce ne mai arată acest lucru ? Că solidaritatea arătată cu Ucraina, complementaritatea afișată cu SUA în privința crizei ucrainene, nu trebuie să ne facă să cădem în iluzia alinierii de tip românesc. Memoriile fostului președinte francez François Hollande (Bouleversements: Pour comprendre la nouvelle donne mondiale, Stock, 2022) arată că în momentul în care a decis să lanseze procesul Normandia, în cadrul căruia au fost elaborate acordurile de la Minsk, președintele Barack Obama a refuzat să se întâlnească cu Vladimir Putin și, prin urmare, să se alăture procesului. De atunci și până în acest moment, există o diferență de abordare între Paris și Washington, iar angajamentul francez în Ucraina și în țările aliate trebuie așezat în obiectivul mai larg de a nu lăsa exclusivitatea aliatului american pe un dosar care privește securitatea continentului, nevoia să existe și o prezență europeană credibilă din punct de vedere militar.
În sfârșit, inițiativa lui Macron reprezintă și conștientizarea necesității lărgirii cadrului de acțiune, în condițiile în care războiul din Ucraina deschide calea unei competiții între statele europene, pe fondul ruperii echilibrului din cuplul franco-german (programul de înarmare convențională al Germaniei, denunțarea de către Berlin a acordurilor cu Parisul în materie militaro-industrială) și a consolidării influenței americane în interiorul Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, Comunitatea Politică Europeană reprezintă pentru planificatorii politici francezi o anticameră pentru redefinirea strategiei europene și diluarea presiunilor venite dinspre Washington și țările din Est pentru aderarea accelerată a Ucrainei la Uniunea Europeană. //
