De același autor
Pe 21 mai, un acord de încetare a focului a intrat în vigoare între Israel și organizația Hamas. Acesta pune capăt unui conflict care a durat nu mai puțin de 11 zile. Imaginile cu rachetele artizanale ale organizației Hamas care brăzdau cerul Israelului, lansate dinspre Fâșia Gaza, bombardamentele în replică din partea armatei israeliene, manifestațiile sub formă de răzmeriță ale arabilor israelieni din orașele cu populație mixtă și tensiunile din Ierusalimul de Est, toate aceste evenimente au deschis buletinele de știri și au ținut primele pagini ale cotidienelor. Emoțiile au fost accentuate și de manifestațiile diasporei palestiniene în mai multe metropole precum Paris, Berlin, Madrid, Londra, New York și Washington, de ieșirile pline de pasiune ale străzii arabe din unele capitale din Magreb și Orientul Mijlociu. Am avut astfel aparența unei crize internaționale majore. Spun numai aparență întrucât conflictul a fost unul localizat, fără potențial destabilizator la nivel regional, chiar dacă unii observatori s-au gândit la posibile efecte asupra acordurilor de normalizare a relațiilor încheiate recent de Israel cu unele state arabo-musulmane. Nu a fost însă așa, întrucât naționalismul panarab, cel în numele căruia lideri precum Nasser sau Hafez al-Assad erau gata să pornească la război, a rămas astăzi la nivel de discurs în direcția „străzii arabe”, încă sensibilă la soarta fraților palestinieni.
Astăzi, interesul național domină politica statelor arabe, iar cele care se află în proximitatea Iranului apreciază „valoarea de întrebuințare” a Israelului, un partener determinat în a lupta contra influenței Teheranului. Și asta cu atât mai mult, cu cât Iranul nu este străin de ameliorarea capacității de luptă pe care organizația palestiniană Hamas și jihadul islamic au dovedit-o în cursul acestei ultime confruntări. O susținere fățișă, explicită – declarațiile generalului Amir Ali Hajizadeh, comandantul forțelor aerospațiale ale gardienilor revoluției către televiziunea libaneză Al-Manar (controlată de Hezbollah), acum mai bine de cinci luni, mergând în această direcție. Înaltul ofițer a recunoscut transferul de tehnologie, cu tot ceea ce presupune, de la capacitatea de fabricare a componentelor și până la pregătirea personalului atât cel „ingineresc”, dar și al operatorilor în materie de balistică. Capacitatea de a lansa în 11 zile nu mai puțin de 3.300 de rachete, unele cu o rază de 50 km, reprezintă o veste proastă atât pentru Israel, în ciuda capacității sale de ripostă, cât și pentru Arabia Saudită și Emirate.
Un alt element care trebuie reținut din acest conflict este existența unei unități palestiniene care transcede situațiile particulare în care se află acest popor – Fâșia Gaza, Ierusalimul de Est, Cisiordania și arabii israelieni. Mai ales acest ultim aspect dă de gândit, probabil, planificatorilor politici israelieni care poate speraseră că multiplele dovezi de solidaritate între evrei și arabii palestinieni din timpul pandemiei însemnau și un atașament față de statul israelian. Este vorba mai degrabă de o loialitate funcțională a acestor cetățeni decât o adeziune la un proiect comun statal și societal. Această izbucnire a tuturor comunităților palestiniene arată vitalitatea acestora, dar și criza profundă, blocajul pe care îl resimt în găsirea unei soluții care să însemne un proiect statal și național propriu. Acest blocaj nu este vina numai a părții israeliene sau a puterilor cu influență în Levant, dar și a palestinienilor înșiși care cunosc poate cea mai gravă criză politică: președintele Autorității Palestiniene, Mahmud Abbas, se află la final de carieră politică, iar influența sa și a organizației Fatah este mai redusă ca oricând, neexistând încă perspectiva unui înlocuitor care să ofere un leadership. Din acest unghi, conflictul cu Israelul a reprezentat o mare victorie pentru Hamas, pentru poziționarea acestei mișcări în rândul palestinienilor. Și, evident, o înfrângere a palestinienilor moderați.
Conflictul ne-a mai arătat și lipsa de interes pe agenda internațională pentru dosarul israeliano-palestinian. Dacă ne uităm pe o hartă, soluția pentru două state nu mai este posibilă. Este motivul pentru care marile puteri, în frunte cu SUA, s-au concentrat numai pe oprirea ostilităților, fără dorința de a ataca problema de fond. Președintele Biden păstrează în memorie obstacolele întâlnite de Barack Obama și având, cel mai probabil, numai orizontul de timp al unui singur mandat, nu dorește să deschidă un proces fără rezultat.
În sfârșit, un alt element ce merită reținut din acest conflict ține de viața politică israeliană. Premierul Netanyahu a mai câștigat timp, odată cu risipirea înțelegerii dintre coaliția bizară de stânga, extremă dreapta și disidenți și deputații arabo-israelieni care îi era potrivnică în Knesset. Conflictul i-a adus premierului israelian o victorie de etapă în perspectiva unor noi alegeri parlamentare care vor avea loc cel mai probabil peste câteva luni. Dar imaginea sa în rândul Partidului Democrat din Statele Unite s-a înrăutățit. O schimbare de atitudine care reprezintă o altă provocare importantă pentru charismaticul premier israelian. //
