Crește distanța dintre UE și SUA: cine câștigă pe seama Iranului

Unitatea clubului occidental este greu pusă la încercare de decizia președintelui american, Donald Trump, de a retrage SUA din acordul nuclear cu Iranul și de eventuala înăsprire a sancțiunilor economice la adresa Teheranului care s-ar extinde și la companii străine care operează pe piața americană sau au legături cu parteneri americani. Decizia Bruxellesului de a lansa o procedură de blocare a sancțiunilor americane reprezintă un alt indiciu al asperităților existente între cele două maluri ale Atlanticului pe dosarul iranian. Declarația președintelui Consiliului European, Donald Tusk, care a denunțat „atitudinea capricioasă a administrației americane“ și a îndemnat ca Europa „să se debaraseze de iluzii“ și „să își ia destinele în propriile mâini“, arată gravitatea crizei dintre cele două maluri ale Atlanticului.

Este drept că imediat după încheierea acordului din 2015, companii europene și americane au privit cu mari speranțe deschiderea unei piețe de peste 80 de milioane de consumatori. Mai ales companiile europene din sectoarele bancar, energetic și al industriilor auto și aeronautică au semnat acorduri cu Teheranul de ordinul miliardelor de dolari. Acum planează o mare incertitudine, iar frustrările sunt pe măsura speranțelor. Summit-ul de la Sofia din 18 mai, organizat de președinția bulgară a Consiliului Uniunii Europene, pentru a discuta despre Balcanii de Vest, a fost într-o oarecare măsură umbrit de dosarul iranian și tensiunile cu Washingtonul. Tonul ridicat între aliați nu face deloc bine clubului occidental. Accentuarea divergențelor pe linia Washington-Bruxelles poate amplifica tendințele unor state europene de a construi o autonomie strategică europeană separată de SUA/NATO și pot favoriza în sânul unor state europene tentația alianțelor tactice cu actori nonoccidetali – Rusia și China, de exemplu. Avem câteva indicii în acest sens, unul fiind apropierea Parisului de China, în urma retragerii americane din acordul climatic. Pus în fața acestei situații, președintele Emmanuel Macron a declarat în timpul vizitei sale la Beijing, din prima parte a lunii ianuarie a acestui an, că „Franța, Europa și China trebuie să formeze o alianță pe tema climei“. Iar acum, europenii par să se apropie de Moscova pentru a salva ce se poate salva din acordul nuclear cu Iranul. Riscul suprataxării de către SUA a importurilor de oțel și aluminium provenite din UE poate împinge multe state europene să se orienteze tot mai mult spre Asia, profitând de marele proiect al Noilor Drumuri ale Mătăsii inițiate de Beijing.

Chestiunea raporturilor transatlantice devine cel mai dificil dosar de rezolvat pe masa europenilor, poate chiar mai dificil decât Brexit-ul. Efectele în Est pot însemna o atenție mai mult formală pentru criza din Ucraina și pentru parcursul Republicii Moldova. De asemenea, maniera tranzacțională în relațiile internaționale se poate accentua, inclusiv în raporturile intraeuropene și transatlantice. Asperitățile din relația Casa Albă-Bruxelles scot în evidență și redusa înclinație a administrației americane spre multilateralism și preferința acesteia pentru dimensiunea bilaterală. Președintele Trump dialoghează cu Emmanuel Macron, președintele Franței, o țară care dispune de capacități militare expediționare, o putere europeană ale cărei trupe le-a admirat defilând pe Champs-Elysées anul trecut, pe 14 iulie, în timp ce se simte alienat de UE. Disensiunile transatlantice pot avea ca efect și rupturi în sânul Uniunii Europene însăși, între țările care vor căuta formule de a reacționa la politica locatarului de la Casa Albă și țările care se vor alinia. Tentația Europei cu mai multe viteze va crește la Paris și Berlin și poate chiar la Roma. Poate că și agenda președinției române a Consiliului UE va trebui să facă din viitorul relației trans­atlantice principala temă. Nu este exclus și că redimensionarea intereselor americane și simpatia scăzută de care se bucură președintele Trump în rândul opiniei publice britanice să determine Londra să caute un acord cât mai amplu cu UE, astfel încât să rămână în spațiul economic și securitar al Uniunii. Acest lucru va fi și în asentimentul echipei de negociere condusă de Michel Barnier.

În sfârșit, dar nu mai puțin important, disensiunile occidentale vor avea drept efect o strângere a legăturilor Iranului cu Rusia, Turcia și mai ales China, care sesizează deja oportunitatea de a deveni marele investitor în economia iraniană. Este posibil și ca țările europene să caute parteneriate în Rusia, China și Turcia, pentru a putea rămâne pe piața iraniană. Capacitatea de influență a occidentalilor asupra Teheranului va fi mult diminuată, iar liderii europeni vor trebui să treacă prin Moscova, Ankara sau chiar Beijing.